Articol

Iarna grea, omătul mare au pus stavilă protestelor de stradă împotriva guvernelor PSD. Societatea civilă a intrat în cazărmi aşteptînd vremea bună! La adăpostul călduţ din spatele caloriferelor, politicul face ce ştie el mai bine, adică îşi face de cap, iar noi, RESTUL, mai răsfoim o carte pe genunchi aruncînd, din cînd în cînd, o privire spre contorul de gaz şi spre factura de luna trecută. Din păcate, veştile nu sînt bune. Nici dinspre factura de gaz şi nici din rîndurile cărţilor. Constatăm, cu tristeţe, că dacă sîntem dezamăgiţi de conducători, nici cu opoziţia sau societatea civilă nu stăm prea bine!

În lucrarea sa „Breaking the Real Axil of Devil: How to Oust the World’s Last Dictators by 2025”, M. Palmer descrie 25 de condiţii prin realizarea cărora s-ar asigura schimbarea radicală a regimurilor nedemocratice (înlăturarea dictatorilor) într-un stat. Printre acestea menţionez: - înfiinţarea unor ONG-uri locale (în domeniul apărării drepturilor omului, pacificatoare, de tineret, studenţeşti) cu persoane ce împărtăşesc valorile liberale şi viziuni pro-occidentale; - desfăşurarea de către mass-media occidentală a unei campanii de propagandă a legitimităţii grupurilor şi organizaţiilor în opoziţie regimului politic şi crearea imaginii lor drept adevăraţi reprezentanţi ai poporului; - „înaintarea” în ONU, Uniunea Europeană, OSCE, Consiliul Europei şi alte organizaţii internaţionale a unor rezoluţii, care condamnă „încălcarea drepturilor omului”, „constrîngerea libertăţii presei” de către guvernare etc. în statul în care urmează să fie organizată ulterior „revoluţia democratică”; - antrenarea (training) grupurilor de opoziţie şi din cadrul societăţii civile în scopul organizării şi desfăşurării unor acţiuni stradale „neviolente”: manifestaţii, mitinguri, blocarea accesului la instituţiile publice ş.a.

Palmer prezintă şi strategiile de organizare, între care „Strategia Uncontrollable Urban Unrest”, adică organizarea unor dezordini în masă care nu pot fi controlate de către forţele de ordine. Miza acestei strategii este numărul mare de participanţi la protestele paşnice, ca o forţă capabilă să paralizeze funcţionarea regimului politic. Toate revoluţiile din nordul Africii, la fel cu Revoluţiile Portocalii, s-au desfăşurat conform unor scenarii de bază: 1. Non-violenţa iniţială. Condiţia esenţială în pregătirea şi realizarea paşnică schimbării regimului politic. Mediatizarea publică a unor idei referitor la „neaplicarea violenţei” structurilor de forţă faţă de protestatari. 2. Nesupunerea civică. Asigurarea unei presiuni masive asupra organelor de decizie la diferite niveluri. Formele de presiuni: mitinguri, greve, greva foamei, blocarea liniilor de comunicaţii şi a căilor de transport, a instituţiilor publice, etc. în scopul paralizării activităţii organelor de stat. 3. Provocarea structurilor de forţă în aplicarea violenţei. Declarînd manifestaţia drept paşnică, organizatorii protestelor vor folosi practica învinuirii de aplicare a „violenţei nemotivate” de către organele de securitate faţă de propriul popor. Mediatizarea existenţei unui număr de răniţi şi morţi din rîndurile protestatarilor va avea un efect psihologic asupra conştiinţei de solidarizare în interiorul ţării şi în exterior, majorînd numărul adepţilor în lupta cu regimul. 4. Agresivitatea etnică. Elementul tipic al revoluţiilor colorate! 5. Crearea unor ştiri bombă.

Pierderea din relevanţă a statului naţional ca actor pe scena relaţiilor internaţionale este însoţită de promovarea acestuia ca ideal şi scop în sine de către entităţi ce luptă în continuare pentru afirmarea autonomiei naţionale şi recunoaştere statală. Kosovo şi Muntenegru în Balcani, Abhazia, Osetia de Sud şi Ajaria în Georgia, Transnistria în Republica Moldova, Sudanul de Sud şi, mai nou, Regiunea Estică a Libiei, sînt doar o parte din zonele care au rămas în afara globalizării politice, economice şi culturale ce s-a conturat ca fenomen după 1990.

Într-un studiu publicat de presa militară de specialitate, gl. mr. dr. Teodor Frunzeti scria că: „începînd cu ultima decadă a secolului XX, pe scena relaţiilor internaţionale s-a conturat o nouă categorie de actori transnaţionali, anume organizaţiile neguvernamentale (ex.: Freedom House - SUA, Médecins sans Frontieres - Franţa) şi organizaţiile neguvernamentale internaţionale (ex.: Amnesty International, Greenpeace, Human Rights Watch). Factorii care au condus şi continuă să contribuie la dezvoltarea acestei tendinţe sînt de ordin politico-diplomatic (reprezentarea ONG-urilor în cadrul ONU), academic (dezbateri privind conceptul de societate civilă globală, ai cărei agenţi principali sînt ONG-urile) şi tehnic (internet, sistemele de comunicaţii ce favorizează răspîndirea rapidă a informaţiei). ONG-urile militează pentru scopuri bine determinate, urmărind să influenţeze indirect deciziile actorilor statali sau ale organizaţiilor internaţionale... Consolidarea puterii statale devine tot mai problematică, atît datorită eroziunii conceptului de suveranitate şi provocărilor din partea forţelor naţionaliste, cît şi pierderii monopolului violenţei şi capacităţii diferitelor forţe transnaţionale de a-şi procura armament”.

Rolul societăţii civile este amplificat de reţelele de socializare. Pagina de Facebook denumită „We Are All Khaled Said” a apărut pentru a iniţia o campanie împotriva toturii şi a brutalităţii poliţiei tunisiene. Dar totul s-a schimbat după ce preşedintele Zine El Abidine Ben Ali a fost înlăturat de la putere. Atunci, pe pagina de Facebook a apărut un post care anunţa ziua în care protestele din Egipt vor începe - 25 ianuarie!

Unii specialişti consideră că ideologii revoluţiilor colorate sînt politologii americani, J. Sharp, M. Palmer şi politicienii, J. MacCain, J. Liberman, care susţin ideea „revoluţiei democratice”, adică lupta împotriva regimurilor totalitare şi autoritare prin organizarea de către opoziţie a unor acţiuni de nesupunere politică a maselor populare în scopul răsturnării guvernului local autoritar şi instaurarea democraţiei. Protestele în masă care au condus la izbucnirea revoluţiilor colorate au mai multe elemente comune. Au fost bine organizate, avînd în centrul lor grupuri de tineri. Mişcările Kmara în Georgia şi Pora în Ucraina au jucat un rol important în politizarea şi mobilizarea generaţiei tinere, încurajînd-o să îşi susţină drepturile. Ambele organizaţii au fost inspirate de organizaţia sîrbă Otpor, al cărei pondere a fost crucială în înlăturarea de la putere în 2001 a guvernului lui Slobodan Miloşevici. Evenimentele care au rezultat în revoluţii colorate s-au desfăşurat gradual, protestele continuând timp de săptămîni. De fiecare dată manifestanţii erau susţinuţi de o „opoziţie civilizată” pentru a contribui la schimbarea regimului „nedemocratic” de stat. În final, revoluţiile colorate au fost finanţate din fundaţiile unor instituţii non-guvernamentale din Europa şi Asia, prin intermediul diverselor instituţii, fonduri şi ONG-uri. USAID şi National Endowment for Democracy (SUA) au oferit asistenţă financiară şi consultanţă mass-mediei de opoziţie în perioada electorală în Georgia, Ucraina, Kîrgîstan.

Sigur, nu marşez pe dezinformarea conform căreia #rezist primea 50 de lei în plus pentru animalul de companie, dar e bine de ştiut alături de cine protestăm. Cînd s-o topi zăpada!