Articol

Azi-dimineaţă m-am trezit cu soarele bătându-mi în geam. E drept, timid şi după o noapte cu cer senin şi lună strălucitoare, dar şi cu o dimineaţă geroasă. De vină nu a fost doar ora de vară, dar şi faptul că primăvara asta, totuşi, pare hotărâtă să dea semne de viaţă. Să renunţe la ninsoare, la frig, la zloata în care ne înecam paşii. Să ne arate că este capabilă şi de altceva, după ce şase luni i-am dus dorul şi i-am căutat în zadar colţul ierbii.

Nu-mi fac mari speranţe că astăzi sau mâine vom schimba garderoba. Că vom da jos hainele groase, ca să le îmbrăcăm pe cele de primăvară, cu imprimeuri vii şi optimiste. Că nu vom mai avea temperaturi scăzute, ploi şi nori prevestitori de vreme rea. Dar este un început. Unul pe care îl aşteptam de la sfârşitul lunii ianuarie, apoi de la finele lui februarie, cu prelungire în martie. Chir dacă peste pomii ce apucaseră să înmugurească şi să înflorească s-a aşezat zăpada, chiar dacă ghioceii şi-au trăit frumuseţea nu la început de martie, ci la sfârşit de decembrie semnalul de trezire la viaţă este prezent în fiecare dintre noi. Bogaţi sau săraci, fericiţi sau copleşiţi de dureri, necajuri şi nevoi.

E o zi de duminică. Pentru unii, luminoasă şi plină de speranţe, pentru alţii e ca un amurg de poveste. Amurg de iarnă, amurg de viaţă. Uneori, pe nedrept, sau poate firesc, avem sufletele grele, scăldate în lacrimi şi neputinţă, chiar dacă soarele ne bate dimineaţa în geam, aşa cum mi s-a întâmplat mie astăzi.