Articol

Din nou, despre jucării! Am mai scris despre jucării, amintindu-mi despre jucăriile copilăriei după discuţii cu prieteni, cu tineri şi vârstnici, cu copii. De data aceasta, amintirea jucăriilor de altădată îmi este stârnită de expoziţia „Timpul Jucăriilor” deschisă, acum două zile, la Muzeul Banatului Montan din Reşiţa. O intreprindere extrem de interesantă, de care cel puţin adulţii trebuie să se apropie cu seriozitate. mă rog, cu câtă seriozitate se poate, căci prezenţa jucăriilor din alte vremuri stârneşte, pe lângă nostalgii, şi o irezistibilă bucurie, care se asociază inevitabil cu râsul şi surâsul, cu poveştile, cu întâmplările mai mult sau mai puţin hazlii. Pe scurt, câţi adulţi am întâlnit în muzeu, toţi voiau să-şi povestească jucăriile copilăriei! Şi, nu prea aveau loc unii de alţii.

Sigur, copiii au privit altfel jucăriile părinţilor şi bunicilor. Altfel şi la fel! Băieţeii arătându-se interesaţi mai mult tot de maşinuţe şi trenuleţe, iar fetiţele, tot de păpuşi, exact ca pe vremuri!

Regăsind printre jucăriile expuse unele dintre acelea care mi-au trecut prin mână, fie că au fost ale mele, fie că le-am împrumutat de la prieteni, căci în acele vremuri, jucăriile se mai şi împrumutau, mi-am adus, iarăşi, aminte şi de faptul că generaţia mea de copii obişnuia să-şi şi confecţioneze jucării. De la arcuri cu săgeţi, la praştii, de la maşinuţe din cutii, cu roţi din lemn, până la cărucioare cu roţi din rulmenţi, de la păpuşi din cârpe sau ştiuleţi de porumb, până la mobilă pentru casele de păpuşi. Uneori, şi părinţii şi bunicii contribuiau la confecţionarea acestor jucării, ceea ce stabilea legături afective puternice între generaţii. Desigur, adulţii, ca să-i înveţe pe copii cum se foloseşte o jucărie, trebuiau şi ei să se joace cu ele. Măcar demonstrativ. Şi, cei mai mulţi o făceau cu plăcere.

Ei, aici am vrut să ajung! În ziua de astăzi au apărut jucării electornice extrem de complexe, care solicită multe cunoştinţe, solicită atenţie şi participare, dar, spun psihologii, crează dependenţă. Au apărut jocurile pe calculator, pe tabletă, pe telefon, pe care, culmea, se joacă şi copii care încă nu au învăţat să meargă! Bunicii şi, în multe cazuri, nici chiar părinţii, nu mai ştiu să joace jocurile nepoţilor şi copiilor lor! În felul acesta apare o ruptură între generaţii, care se tot adânceşte! Bunicii şi părinţii îşi văd copii conectaţi la spaţiul virtual, desprinşi de realitatea înconjurătoare. realitate care începe să împrumute tot mai mult din spaţiul virtual, pe care părinţii nu-l mai înţeleg. Nu chiar toţi, însă sunt foarte, foarte, multe cazuri şi ele se tot înmulţesc.

Practic, aşa cum s-a produs revoluţia industrială, se produce revoluţia informatică şi revoluţia jucăriilor! Revoluţia industrială nu a despărţit atât de mult generaţiile cum o face revoluţia informatică. Erau, într-adevăr, cei foarte bătrâni, care priveau maşinile şi locomotivele ca pe ceva inaccesibil sau, chiar, ca invenţii diavoleşti. Dar, părinţii şi copiii erau destul de bine legaţi prin preocupări şi mentalităţi. Recent, însă, am văzut o bunică de 60 de ani care nu înţelegea ce se joacă nepoţelul de 3 ani pe tabletă! De-acum înainte, generaţiile par a se fragmenta în mai multe segmente. Vor fi bătrânii care nu vor mai înţelege nimic din această lume. Vor fi vârstnicii care nu-i vor înţelege pe maturi şi nu vor mai comunica cu aceştia, maturii care nu-i vor înţelege pe tineri, tinerii care nu-i vor înţelege pe adolescenţi şi nimeni nu-i va mai înţelege pe copii!