Citeam nu de mult că un ambasador din Ţările Nordice, Norvegia, dacă nu mă înşel, ne făcea idioţi şi tâmpiţi, cu subiect şi predicat. E adevărat, nu spunea „Bă, voi sunteţi tâmpiţi?” dar asta se deducea din dilema în care se afla urmaşul vikingilor: „Cum să imporți tu, România, cireșe din Africa de Sud, usturoi din China, fasole din Etiopia, praz din Egipt, mere din Polonia, lăptuci din Brazilia? Cum să cumperi struguri când ai podgorii care produc cele mai diverse soiuri de masă și de vin încât să umpli toate mesele princiare ale lumii? Cum să cumperi măi România, nu ți-e rușine?”
Ambasadorul, diplomat de carieră ce vine dintr-o ţară săracă în resurse agricole, ştie ce spune. Şi nu este vorba doar de cireşe, fasole, mazăre, praz, cartofi ori ceapă aduse de la mama dracului, unele dintre ele de la capătul pământului! Ambasadorul are tot dreptul să ne facă cum îi vine la gură. Să ne beştelească în toate felurile. Ai lui concetăţeni se chinuie să cultive în sere, folosind apa în loc de pământ, o roşie, o salată verde, un pătrunjel, iar noi în nemărginita noastră idioţenie ne batem joc de unul dintre cele mai fertile pământuri agricole din Europa. În loc să cultivăm pământul cu roşii, ceapă, usturoi, castraveţi ori lăptuci, aşa cum am făcut-o sute de ani, îi lăsăm pe alţii să ne otrăvească cu legumele lor. În loc să ne hrănim cu merele noastre, cu strugurii şi pepenii noştri, ne lăsăm păcăliţi de aspectul comercial al fructelor importate de pe toate meridianele şi paralele lumii şi, pe care oricât de mult le-ai ţine în galantare, nu se vor strica niciodată. Tratate chimic, ele vor fi mereu rumene şi frumoase, precum mărul care i-a venit de hac Alba ca Zăpada.
Repet, ambasadorul are perfectă dreptate să ne facă idioţi. Numai noi românii am fost şi continuăm să fim fraierii Europei. Din păcate, nici în 1990 nu s-a găsit cineva să ne spună ceva de genul: „Măi, copii, nu e bine să vă vindeţi fabricile pe un dolar ori să le dărâmaţi de dragul de a scăpa de trecutul comunist şi nici să lăsaţi pământul de pârloagă”. Atunci toţi aveau interesul ca România să devină un mare aprozar în care găsim toate otrăvurile altora. Acum, în 2018, e puţin cam târziu. Fabricile moştenite de la capitalişti şi întreţinute de comunişti nu mai există, iar pământul agricol nu mai este proprietatea Cooperativei Agricole de Producţie „Viaţă Nouă”, ci al italienilor, nemţilor, danezilor şi, mai nou, al unor chinezi cu bani. Mulţi bani.
Aşa că, celor care se miră de prostia noastră, le spun doar atât: E târziu nene, să vă mai miraţi de idioţenia noastră. Până ne vom dezmetici, vom învăţa să vorbim chinezeşte, turceşte şi în nu ştiu ce dialecte de prin Africa de la atâta praz, usturoi şi roşii cu care am ajuns să ne hrănim în timp ce, de fraieri ce suntem, pe ale noastre nu dăm doi bani pentru că sunt autohtone.
RSS Feed