Articol

Ieri am ascultat un filozof. Este poetul, istoricul şi filozoful francez Hughes Labrusse. Labrusse este şi preşedintele Asociaţiei Caen Calvados - Roumanie şi a fost în vizită la Reşiţa. A fost la Biblioteca Judeţeană şi acolo a vorbit despre poezia sa şi despre concepţiile sale filozofice. Ca filozof, Labrusse este preocupat de soarta Lumii şi de eventuala Salvare a Lumii. Spun, eventuala, pentru că Labrusse este convins că omenirea se îndreaptă spre catastrofă. În opinia sa, catastrofa este inevitabilă, dar, aceasta nu înseamnă că nu merită să lupţi pentru încercarea de a evita sau, măcar, a întârzia catastrofa. Filozoful spune că nu asociază catastrofa cu Apocalipsa, ci cu un dezastru, care poate însemna un nou început pentru omenire. Nu intru în amănuntele teoriei filozofice a lui Labrusse, căci ea a fost expusă pe larg, într-un interval de o oră. Doar amintesc de faptul că, din perspectiva lui Labrusse, omul şi acţiunile lui nu sunt naturale, omul este un exces al naturii şi tot ce a atins şi a luat în stăpânire a transformat, parctic, a distrus. Iar toate excesele care ies din cadrul natural conduc la catastrofă. „Capitalismul este fascism”, mai spune Labrusse sus şi tare, fără să se teamă de vreo reacţie din partea autorităţilor (franceze), deoarece, ca tot francezul, Labrusse este convins că libertatea de opinie este absolută. De ce este capitalismul fascism? Deoarece l-a împachetat pe om într-o „nouă religie”, în religia consumului, a posesiei, a stăpânirii lucrurilor. I-a aşezat pe oameni pe un drum greşit, pe drumul acumulării de bunuri pentru a obţine mai multă bogăţie, mai mult confort şi mai multă putere. Putere asupra altor oameni. Cu siguranţă, Labrusse se situează, aici, într-o poziţie de autentic cugetător de stânga. Şi ceva dreptate sigur că are. Tot aşa cum şi filozofii de dreapta au partea lor de dreptate. Şi toţi vor să... salveze lumea!

Propunerea lui Labrusse pentru salvarea, provizorie, a lumii, este „inventarea unei noi religii”.

„Toată viaţa mea stă între două cugetări, între cuvintele lui Nietzsche, Dumnezeu a murit!, şi cuvintele lui Heidegger, Numai un (nou) Dumnezeu ne mai poate salva!, spune Labrusse. Mai precizează că „noul Dumnezeu”, desigur, nu poate fi Dumnezeul tradiţional, bătrânul cu barbă albă care şade pe nori şi supraveghează, mai mult sau mai puţin atent, lumea. Acel Dumnezeu ar fi murit deja în secolul XIX, când Nietzsche a anunţat decesul! Cam aşa zise filozoful francez.

Pe de altă parte, tot zilele acestea (mai precis, alaltăieri), am ascultat cuvintele primarului Reşiţei, Ioan Popa. Cât ar fi el om de acţiune, e şi el un filozof. Aşteptând să se întrunească cvorumul pentru şedinţa de Consiliu Local, Popa i-a ţinut de vorbă pe consilierii prezenţi şi pe ziarişti, să nu se plictisească. Şi a zis că, probabil, numai o nouă mare catastrofă i-ar putea trezi pe oameni ca să înţeleagă care sunt lucrurile esenţiale. „Oamenii sunt mereu nemulţumiţi, nervoşi, nefericiţi. Poate că numai o altă catastrofă i-ar face să înţeleagă că fericirea e la îndemâna noastră. După al doilea război mondial, vreo cinci ani, oamenii au fost fericiţi. şi au fost fericiţi cu puţin din punct de vedere material”, zise Popa, gândindu-se, probabil, la povestea cu nemţii care, cu o felie de pâine cu marmeladă la masă, au reconstruit Germania cu entuziasm, fericiţi că trăiesc, că pot din nou să muncească, să iubească.