A fost o vreme în care oamenii din zona euroatlantică credeau că cele mai mari provocări ale omenirii vor fi date de ştiinţă. Oamenii aveau de descoperit leacul contra cancerului, pastila care să învingă foamea, automobilul care să meargă cu apă, naveta spaţială care să ne ducă pe Marte şi înapoi, în misiuni de cercetare sau, pur şi simplu, în călătorii de vacanţă. Toate acestea vor fi posibile curând, ziceau înţelepţii din America, din Europa, chiar şi din Rusia, fiindcă oamenii s-au săturat de războaie şi au înţeles că libertatea şi ştiinţa sunt cele mai de preţ bunuri care ne pot duce spre o lume prosperă, liniştită, demnă, fără violenţă, fără suferinţă, fără asuprire.
Ce au uitat înţelepţii aceia a fost că există mase uriaşe de oameni care trăiesc în sărăcie, mizerie, foamete şi ignoranţă. Privite de departe, Africa şi Asia, chiar şi America de Sud, păreau sălbatice, luxuriante, chiar poetice. Numai bune pentru călătorii exotice. Până când turiştii occidentali, dornici să petreacă momente de vrajă la umbra palmierilor sau piramidelor, au început să fie întâmpinaţi cu bombe. Explozii, oameni sfârtecaţi, răniţi, morţi. Ei, asta, e! E trist, dar nu e un capăt de lume, ne-am zis. Dacă sunt sălbatici şi violenţi, nu mai mergem acolo, ne vedem de treburile noastre.
Iată, însă, că s-a întâmplat ceva. Ceva neaşteptat şi, totuşi, previzibil. Au fost şi profeţi care au avertizat că se va întâmpla, dar vorbele lor nu au avut prea mare ecou. S-a întâmplat şi se întâmplă în continuare ceva colosal, care nu mai poate fi oprit. A început marea migraţie a Sudului către Nord. O migraţie a disperării, turbată, încrâncenată, oarbă. Indiferent de riscuri, zilnic, zeci de mii de refugiaţi, de oameni care nu mai au de pierdut altceva decât viaţa încearcă să traverseze Mediterana să ajungă într-o lume despre care li s-au spus că e mirifică, îmbelşugată, democratică şi bună ca o mamă. Relativ îmbelşugată a fost. Şi relativ democratică. Dar, după cum se vede, bunătatea are limite foarte stricte, dictate de limitele economice. Europa nu-i vrea pe aceşti bătuţi de soartă, pe aceşti oameni săraci, murdari, disperaţi şi neinstruiţi. Ce să facem cu ei? Ne încurcă, ne derajează, ne strică liniştea şi ordinea! Aşa că, Europa a început să construiască garduri împotriva lor, să scoată bâtele şi sprayurile paralizante ca să-i alunge! Dar, cred că nu-i va putea nimeni opri!
Civilizaţia occidentală a vrut să se vindece cu pastile. Dar, viaţa a ales altceva. Poate că acesta este tratamentul natural pe care viaţa îl dă Europei împotriva îmbătrânirii, a cancerului şi a Alzheimerului. Spre Europa vine un val de disperare, dar şi de viaţă. De tinereţe sălbatică. Problemele sunt deja altele.
România pare, deocamdată, ferită de acest val. La Reşiţa au venit, săptămâna trecută, patru fotbalişti de culoare. Erau din Franţa şi Belgia, dar de origine africană. Au plecat pentru că n-au primit de mâncare. Bun, am înţeles că nici nu erau prea talentaţi. Dar, dacă dădeau aici peste cornul abundenţei, sigur rămâneau. La Reşiţa trebuie să tragi din greu ca să supravieţuieşti. Acesta este, momentan, gardul care ne fereşte, aici, de năvala dinspre Sud.
RSS Feed