Articol

Alegerile la FRF au fost câştigate clar de Răzvan Burleanu, care l-a învins pe Ionuţ Lupescu la o diferenţă zdrobitoare, de 90 de voturi. După campania în care, pe hârtie, s-a bucurat de susţinerea tuturor, inclusiv a unor televiziuni, a lui Liviu Dragnea şi a generaţiei de aur, Lupescu a fost bătut la curul gol, cum se spune. La vot, distanţa dintre cei doi a fost atât de mare, încât ai fi crezut că Burleanu era Kaizerul care a jucat la Leverkusen şi în naţionala României, iar Lupescu bătuse şi el mingea pe maidan.

Alegerile de ieri amintesc de anii ’90, când „papioanele” deveniseră motiv de băşcălie naţională, iar salamul cu soia reprezenta dovada supremă a patriotismului mioritic. Lupescu, educat la şcoala fotbalului nemţesc, cu 74 de selecţii în naţională, cu loc de muncă la UEFA, cu ordine şi diplome primite pentru tot ce a făcut în fotbal, nu a avut nicio şansă în faţa cooperativei din fotbalul românesc. Mai mult el a avut naivitatea de a-i crede şi de a se baza pe încurajările celor care i-au deschis uşile în campanie. A celor care l-au linguşit, în dulcele nărav românesc, l-au umplut din cap şi până în picioare de pupături şi de bale, mărturisindu-i cât de valoros este el. Toţi acei Iuda l-au lcurat profesionist, cu zâmbetul pe buze.

Lupescu a avut şi el partea lui de vină, lăsându-se antrenat în jocuri politice, mânat de la spate de cei interesaţi de ascensiunea sa. Nu ştiu dacă a făcut-o deliberat sau a „muşcat-o” ca un novice. Cert este că Burleanu a ştiut cum să lucreze cu cei de la care a primit voturile. Le-a dat fiecăruia să roadă câte un os. Sub oblăduirea lui, preşedinţii de cluburi din ligile inferioare şi şefii AJF au ajuns observatori la meciurile din campionat, şefi regionali, de unde banii au curs gârlă. Nici nu vă imaginaţi cât de mult câştigă un pârlit de preşedinte de liga a IV-a, care mai şi arbitrează ori mai prinde două-trei delegări ca observator. A pus accent pe cluburile de fotbal în sală, pe cele de fete, a înfiinţat tot felul de campionate în care nu performanţa a contat, ci „votul” ce urma să se întoarcă la el într-o bună zi.

În aceste condiţii, era normal ca Lupescu să nu fi avut nicio şansă, căci nimeni nu e prost să dea vrabia din mână pe cioara de pe gard. Soldăţeii lui Burleanu au strâns rândurile şi au făcut scut în jurul lui, cu gândul nu la tribunele dezolant de triste, fără spectatori, nici la performanţa sportivă, ci la avantajele personale. Pentru ei, Lupescu ar fi fost o piatră de încercare, pe când Burleanu reprezintă certitudinea unei vieţi tihnite în care fotbalul este doar pretextul. Dovadă că lucrurile au stat întocmai este şi mărturisirea sarcastică a lui Burleanu: „Ați fost astăzi foarte fermi, drepți, integri. Sunt mândru că fac parte din această familie. Vă mulțumesc mult. Deși nu a fost chiar un fleac, i-am ciuruit!”

P.S. Aş fi curios să ştiu cum au votat cei cinci reprezentanţi ai Caraş-Severinului. Câţi dintre ei au curajul să recunoască că nu l-au votat pe Burleanu, vorba unui coleg de-al meu. Sau, mai corect, câţi dintre ei nu se numără printre profitorii din fotbalul românesc?