Articol

Miracole există! Mi-a spus, cu emoţie în glas, la telefon, un fost coleg, ziarist, care a plecat de ani buni din Reşiţa şi s-a stabilit într-un orăşel din ţară. Orăşelul suferă, în general, de aceleaşi probleme ca şi Reşiţa, ca şi alte localităţi care aveau fabrici şi uzine, iar, acum, are două supermarketuri, o fabrică de textile, câteva şcoli şi un liceu. Dar, are câteva ziare online. Aşa că, e tot ziarist. Şi, ziarist fiind, caută subiecte de interes public. O ştire de la o şcoală, cum ar fi deschiderea anului şcolar, e foarte preţioasă. Bun, şi ce-i cu asta, l-am întrebat. Care-i miracolul? De fapt, nu e sigur, dar, tocmai asta vrea să mă întrebe, e miracol sau nu e? Şi, fostul coleg mi s-a destăinuit. Să-l lăsăm să-şi spună povestea.

„Anul trecut, am fost la deschiderea anului şcolar, la liceu. Am văzut acolo, o profesoară tânără, foarte frumoasă, pe care, apoi, am şi visat-o! Era genul acela de femeie care pare distantă, distinsă şi inabordabilă, dar, poate, chiar de aceea, te atrage. La finalul ceremoniei, directorul, un bătrânel simpatic, în prag de pensie, m-a invitat în biroul său, pentru un mic interviu. În birou, alături de domnl director, se afla şi distinsa doamnă profesoară. Nu puteam să-mi iau ochii de la ea. M-am bâlbâit, am uitat să-mi pornesc reportofonul, ce mai, interviul a fost un dezastru. Însă, spre surprinderea mea, peste câteva zile, domnul director m-a invitat din nou la şcoală, pentru nu ştiu ce proiect educativ. Şi era tot împreună cu doamna profesoară. Mai mult, atunci, m-a lăsat pe mâinile ei, să-mi explice proiectul. ceea ce a şi făcut, în mod profesionist, cu răceală. Asta e, la revedere!, mi-am zis. Numai că era abia începutul. Domnul director, m-a chemat, şi m-a tot chemat, la şcoală, uneori pentru informaţii total neînsemnate. şi, de fiecare dată doamna profesoară era acolo. Când nu era, domnul director vorbea despre EA! Ce profesoară bună, corectă, deşteaptă e! Hai, recunoaşte că e şi mişto! Am albit instantaneu, pe termen scurt, după care am roşit pe termen lung. Nu o descriu, o să mă înţelegi de ce. Nu pot să-ţi povestesc. Ideea e că povestea de iubire s-a născut. Parcă ne conducea domnul director cu mâna. E vorba despre o poveste de iubire adolescentină. Adică, ne iubeam, o şi spuneam, însă nici măcar nu ne atingeam, nu am îmbrăţişat-o măcar. Acum două săptămâni, domnul director a murit. Nimeni nu se aştepta. Nimeni nu ştia că suferă de vreo boală. A murit şi a fost îngropat. Am fost la înmormântare şi, aşa cum se face, am primit un prosop. E vorba despre acele prosoape care se dau cunoscuţilor, ca un fel de legătură cu morţii. E un obicei vechi, fiindcă în tradiţia populară e important să ţii legătura cu morţii. Cu excepţia celor care au apucături malefice. Dar, acelea sunt cazuri rare. Ştiai? Şi se spune că nu e bine să arunci prosopul, fiindcă mortul se supără. Nu l-am aruncat, mai ales că l-am primit din mâna ei. L-am spălat şi l-am pus în raftul cu prosoape. După câteva zile, am făcut pentru prima oară dragoste. A fost ceva neaşteptat. Venise la o cafea. Ne-am aruncat hămesiţi unul asupra altuia. Apoi, după duş, am luat un prosp la întâmplare şi i l-am oferit. Ia, ghici, care prosop era? Desigur, prosopul domnului director. Nu crezi că e un miracol? Ştii că nu sunt credincios, dar îl simt pe domnul director cum mă supraveghează de sus. Parcă îşi urmăreşte proiectul şi râde în pumni!”, mi-a povestit fostul coleg, jurându-se că n-a inventat nimic.