Articol

Este cunoscută povestea filosofului cinic, grec, Diogene, care devenise atât de faimos pentru pildele, cugetările şi faptele lui, încât, însuşi împăratul, Alexandru cel Mare, a dorit să-l cunoască personal. E cunoscut, de asemenea, şi faptul că Diogene trăia ca unui cerşetor, fără să pună preţ pe lucruri, dormind adesea într-un butoi. Alexandru l-a găsit pe Diogene, la gura butoiului său, bucurându-se de soare. Alexandru a stat de vorbă cu Diogene şi a fost extrem de impresionat de mintea sa sclipitoare. Drept urmare, i-a spus că, el, Alexandru cel Mare, drept recompensă, îi poate îndeplini o dorinţă. Iar Diogene i-a răspuns: „Bine, dă-te puţin la o parte, să nu-mi iei ceea ce nu-mi poţi da”. Adică, Soarele! Iar Alexandru, cuceritorul, ar fi cugetat cu voce tare: „Pe Zeus, dacă nu aş fi Alexandru, aş dori să fiu Diogene!”

Răspunsul lui Diogene relevă mai multe straturi de înţelegere. E vorba, desigur, de dispreţul faţă de putere, care oricât de mare ar fi, este şi ea efemeră. Pe de altă parte, relevă acea atitudine (să-i zicem, liberală?), a celui convins că cea mai mare datorie a conducătorului nu este, neapărat, să facă bine, ci să nu obtureze binele pe care cârmuiţii şi-l pot procura singuri.

M-am gândit la întâlnirea celor două personaje legendare, răsfoind o carte, „Critica raţiunii cinice”, de Peter Stolterdijk, dar, mai ales, după ce l-am cunoscut pe Avram Iancu, bibliotecarul din Petroşani, care a străbătut Dunărea înot, de la izvoare, până la vărsare. E atâta încredere liniştită, nezbuciumată, în atitudinea acestui „erou”, care nu se simte erou, ci, cu modestie, îşi pune izbânda la locul ei, acolo unde se cuvine. Adică, în rândul faptelor care pot convinge oamenii că oricine poate face lucruri extraordinare, doar, trebuie să-şi cântărescă puterile şi să-şi fixeze o ţintă. Iar, pentru a reuşi, cere celorlalţi oameni, fie ei conducători sau nu, măcar să nu-l împiedice. Desigur, se bucură de încurajările şi de solidaritatea celor care îl sprijină. Dar, lupta este a lui! Şi, paradoxul acestei atitudini este că o luptă personală poate deveni exemplară şi oamenii doresc să şi-o asume ca pe un model! Şi, apoi, cu generozitate, „eroul” le oferă oamenilor acest cadou: „Da, a fost lupta noastră! Mă bucur că am câştigat-o împreună!” Pe dreaq, împreună! Împreună suntem numai la succes, la victorie! Eşecurile sunt lăsate pe seama luptătorului. Am putea numi acest fenomen, la români, „Sindromul Simona Halep”. Împreună la victorii, fiecare cu mama lui, la înfrângeri!