N-a trecut nicio săptămână de la minivacanţa de Rusalii, că iată, o alta stă să înceapă. Mâine este ziua copilului, iar legiuitorul a hotărât ca românii cu copii să stea acasă în această zi, să se bucure şi să petreacă alături de odraslele lor. Acest lucru este valabil nu doar pentru mame şi taţi, ci şi pentru bunicii încă aflaţi în câmpul muncii. Şi mi se pare normal să se întâmple aşa, din moment ce şi alte zile festive sau religioase se sărbătoresc cu prelungiri, mai ales atunci când se întâmplă să cadă la sfârşit de săptămână.
E chiar foarte bine, dacă e să mă gândesc că înainte de 1989 nu aveam liber nici măcar de Crăciun sau de Paşte. Cincinalul în patru ani şi jumătate, cum suna sloganul partidului, ne cerea să muncim, să muncim şi iarăşi să muncim, pornind de la cugetarea comunistă cu munca care era o datorie de onoare. Pe atunci, nici prin cap nu ne-ar fi trecut că va veni o vreme când vom sta acasă de Rusalii, de Sf. Andrei, de Sf. Maria şi vom avea liber la sărutat moaşte de sfinţi de tot felul şi din toate etapele de dezvoltare ale istoriei noastre.
După patru zile de stat acasă, funcţionarul public nici nu apucă să mute o hârtie dintr-o parte într-alta, că trebuie să intre într-un alt weekend prelungit. Oricât de concentrat ar fi bugetarul nostru, oricât de mult s-ar strădui să se (re)conecteze la fişa postului, îi este aproape imposibil să o facă, vrând-nevrând gândul i se întoarce la petrecerea în sânul familiei, a naturii.
Toate bune şi frumoase, dar de muncit când mai muncim? Că noi stăm acasă şi de Ziua Muncii, când ar trebui să o sărbătorim măcar croşetând la un ciorap de lână, dar mai cu seamă de Ziua Copilului, când e liber inclusiv şi pentru angajaţii care n-au copii ori nepoţi de grădiniţă sau de şcoală.
RSS Feed