Articol

George Friedman, preşedintele Stratfor, a declarat recent, la Sibiu, că România ar trebui să se concentreze pe consolidarea propriilor capacităţi de reacţie militară la Marea Neagră, deoarece forţele americane nu sînt în prezent în măsură să transfere o flotă semnificativă în această zonă.

Potrivit preşedintelui fondator al agenţiei Stratfor, România are posibilitatea de a-şi dezvolta propria flotă şi capacităţile de răspuns naval şi aerian în zona Mării Negre. „Statele Unite vor susţine, chiar şi financiar, acest efort. Pentru a face parte dintr-o alianţă militară şi pentru a vă baza pe ea, mai întîi trebuie să aveţi o armată pe măsură. Dacă vreţi să vă bazaţi pe alianţe politice, atunci ar trebui să vă gîndiţi să trimiteţi politicieni în prima linie a războiului", a spus Friedman.

Friedman spune răspicat ceea ce mulţi dintre români gîndesc de ani de zile. Şi nu neapărat nostalgicii. Ne place să spunem că Armata României este principalul ambasador al României în lume şi principalul actor al integrării ţării noastre în NATO şi Uniunea Europeană. Fără modernizarea armatei, fără tributul ei de sînge, România ar fi pendulat la nesfîrşit între est şi vest, la cheremul politicienilor inepţi! Dar cu ce costuri?

Alocarea a 2% din PIB pentru nevoile armatei nu rezolvă problemele acesteia. Dar e un început! Aproximativ 60 la sută din echipamente sînt nefuncţionale, capacitatea de luptă este la un nivel calificat drept critic, militarii sînt slab pregătiţi, iar cadrul legislativ nu permite dezvoltarea sistemului de apărare. Concluziile apar în Carta Albă a Apărării. Marea problemă a armatei este structura de forțe. Aceasta este calificată drept dezechilibrată, cu un sistem de comandă depășit, la fel ca și politicile de personal, care nu au fost adaptate scăderii capacității de luptă. În prezent, structura de forțe numără 90.000 de cadre, față de 330.000, în anul 1990.

Înainte de căderea comunismului, Armata Română număra aproape 330.000 de militari activi, 6 milioane de militari rezervişti, 3.000 de tancuri şi aproape 1.000 de avioane de luptă. Aceste cifre o plasau pe locul 17 în lume, fiind a opta putere militară a Europei. Astăzi, Armata Română, ca forţă militară, s-a redus considerabil, ajungînd pe locul 57 în lume, lîngă armatele din Camerun, Mozambic şi Angola. Armata Română activă numără azi circa 73.000 de militari gata să intre în luptă şi 80.000 de rezervişti. În privinţa dotărilor, armata dispune de 111 avioane de transport, 81 de elicoptere, 16 avioane moderne de vînătoare, 875 de tancuri, 1.456 de vehicule de luptă şi 410 piese de artilerie. România mai deţine şi 38 de avioane de vînătore MIG, de provenienţă rusească, dar acestea sînt sub standardele NATO.

După aderarea la NATO, România a adoptat armata profesionistă prin Legea privind suspendarea pe timp de pace a serviciului militar obligatoriu şi trecerea la serviciul militar pe bază de voluntariat (nr. 395/2005).

„Este o problemă serioasă, la ora actuală, mobilizarea armatei, pentru că trebuie să recunoaştem că rezerva armatei române este nepregătită, legislativ nu mai există prevederi care să permită pregătirea rezerviştilor la pace. În plus, rezerva armatei este îmbătrânită, majoritatea rezerviştilor se duc către clasele 2 şi 3, doar a trecut timpul de la ultimele contingente care au făcut serviciul militar obligatoriu. Şi constituie, acum, o problemă reală şi asigurarea materială, înzestrarea rezervei”, sublinia recent generalul (r) dr. Virgil Bălăceanu.

După ani de subfinanţare, Armata Ţării se schimbă. Şeful Statului Major al Apărării, generalul Nicolae Ciucă, spunea că acum conceptul general este acela de creare a capabilităților proprii de apărare! „Toate aceste dezvoltări de programe sînt pliate, agregate la ceea ce înseamnă partea de amenințări, de riscuri şi vulnerabilități. Venim după o perioadă de timp în care bugetul Apărării, nu doar în România, a fost lăsat deoparte datorită mediului de securitate care a avut un trend liniar. Nu au existat anticipări că s-ar putea rupe acest echilibru, iar atunci când s-a produs, a fost nevoie să ne uităm înapoi, să vedem unde suntem, să vedem ce nu s-a făcut. A fost şi este nevoie de recuperare a timpului, de recuperare a elementelor reale de dotare cu tehnică militară, iar acestea nu pot fi făcute de pe un an pe altul. Este nevoie de o perioadă mai lungă de timp. Este nevoie de viziune, de anticipare”. O spune şeful armatei, un general veteran al teatrelor de operaţii!

Ani de zile, politicieni români păreau să nu înţeleagă faptul că scutul american antirachetă de la Deveselu şi prezenţa a aproximativ 1.500 de militari americani pe teritoriul României nu garantează decît în mică parte securitatea şi apărarea ţării. Guvernarea Băsescu-Boc a împins la limita suportabilului această „neînţelegere”.

Dacă în cazul politicii externe, există un consens pro-atlantist, România nu poate fi un actor regional relevant fără o armată modernă și o industrie de securitate puternică. În 1989, industria de apărare naţională deţinea aproape 100 de întreprinderi cu circa 130.000 de angajaţi, exportul românesc de armament atingînd cifra de 800 milioane dolari. După reorganizări succesive, astăzi mai funţionează 22 de întreprinderi cu capital de stat, din care 15 sunt grupate în cadrul CN ROMARM SA, companie naţională subordonată Ministerului Economiei. Industria de securitate este reprezentată și de 17 companii private. Forţa de muncă este îmbătrînită, media de vârstă fiind de 53 de ani, lipsa constantă de comenzi din partea statului accelerînd plecările multor persoane competente către mediul privat sau în străinătate. Toate întreprinderile se confruntă cu lipsa unei tehnologii adecvate, muniţia și armamentul fiind fabricate cu echipamente și tehnologie din anii ’60-’70, în cel mai fericit caz din anii ’80, fapt ce se reflectă negativ și asupra competitivităţii produselor la export. De asemenea, statul a pierdut controlul și asupra producerii unor elemente strategice, cum ar fi producţia de pulberi, în această situaţie România depinzînd de importurile din Serbia!

Statul român a fost incapabil să valorifice în plan economic prezenţa în teatrele de operaţii și efortul uman și financiar considerabil făcut în Iraq sau Afghanistan. Nu a negociat contracte semnificative care să susţină producţia industriei naţionale, comparativ cu alte ţări care nu au avut nici pe departe o implicare cu trupe în aceste zone de conflict. Spre exemplu, în 2009, Serbia a reușit să încheie cu Iraqul un contract de circa 300 milioane USD pentru achiziţionare a 20 de avioane de antrenament, contract care a și fost finalizat.

Dincolo de înzestrare, resursa umană şi echiparea armatei reprezintă priorităţi indiscutabile. Ministrul Apărării Naţionale, Mihai Fifor, a declarat la bilanţul activităţii Statului Major al Apărării pentru anul 2017, că la nivelul Armatei Române resursa umană este o prioritate pentru anul 2018!

Deși apartenența la NATO şi UE constituie o garanție serioasă privind securitatea României, este timpul pentru o reevaluare și reconsiderare a apărării teritoriale și a rolului jucat de forțele proprii, active și, în perspectivă, cele de rezervă, în ecuația apărării naționale. Imixtiunile politice în politica de apărare au făcut ca în ultimii ani plecările din sistem să fie majore. De exemplu, la Forțele Navale, cînd o fregată trebuie să execute un exercițiu, se iau militari și maiștri de marină de la alte două fregate pentru a completa nivelul de personal. Iar dacă este nevoie să plece două fregate în larg pentru exerciții nu se pot asigura două echipaje complete! La fel se întîmplă, de pildă, la exercițiile cu partenerii NATO, atunci cînd unităţile româneşti sînt completate cu militari din alte unități din țară, pentru că și în aceste unități efectivele sînt la sub 50% din efectivele necesare.

Față de aceste situații extrem de îngrijorătoare, împotriva obiectivelor asumate la summit-ul din Țara Galilor, nu ne îndeplinim angajamentele de stat membru NATO, iar de o fi nevoie, vorba lui Friedman, să plece politicienii la război!