Articol

Era o discuţie cam seacă, fără emoţie, fără patimă, ca între băieţi, când nu discută despre femei sau despre fotbal. Nici despre pescuit sau maşini nu era vorba! Când băieţii nu discută despre subiectul pasiunilor lor, devin un fel de mici oameni de ştiinţă, analişti sau filozofi. Abstracţiunile şi ideile generale îi transformă în cugetători. Şi îmi zice preopinentul că el s-a născut în „Zodia Cugetător”! Ha-ha, bine găsit! Am râs pe chestia asta, iar preopinentul a continuat: Am constatat ceva absolut! Cum adică, absolut?! Păi, am observat că oamenii nu caută libertatea, caută doar iubirea! De e crezi asta?! Pentru că libertatea e foarte grea! Pentru oameni e mult mai uşor să fie limitaţi în opţinui, să li se dea, chiar să li se şi ia, de către o putere superioară. Astfel, responsabilitatea fericirii sau nefericirii lor se deplasează către acea putere. E mai convenabil aşa. Tu, ca individ nu vei fi niciodată vinovat dacă altcineva îţi dictează acţiunile. Iar dacă îţi merge bine sau crezi că îţi merge bine, nu trebuie decât să te apleci şi să săruţi pantofii dictatorului. Nu e foarte greu. Dacă îţi merge prost, poţi să te plângi de prostul management, dacă tot e la modă termenul, zise preopinentul. A, dar, poţi să te şi revolţi, cum s-a şi întâmplat adesea!, am completat. Da, tocmai asta este, că după revoltă şi eliminarea dictatorului, oamenii îşi caută alte forme de limitare a libertăţii. Îşi caută alt „păstor” care să le satisfacă spiritul de turmă!

Mi s-a părut că preopinentul exagerează, că e peste măsură de răutăcios, aşa că, nefiind tocmai de acord cu el, l-am abordat din cealaltă parte. Păi, astfel punând problema, oamenii nu caută nici iubirea! Iubirea e la fel de inconfortabilă! Cel puţin la fel de inconfortabilă ca şi libertatea! Pentru că iubirea, dacă e sinceră şi adevărată, îi aşază pe iubiţi la aceeaşi înălţime. Ei vor fi egali şi responsabili în parte pentru iubirea lor. Fiecare va fi pus în situaţia de a lua decizii, dar, în acelaşi timp, deciziile fiecăruia vor trebui să fie în armonie cu ale subiectului adoraţiei, cu ale partenerului. Şi asta nu e de loc uşor! E un dans minunat, dar pe sârmă ghimpată, deasupra focului! Şi, atunci, când văd ce greu e cu iubirea, oamenii încearcă să fugă de ea. Unii se refugiază în ură, alţii în prietenii platonice, unii aleg singurătatea, alţii munca, alcoolul sau drogurile. Acestea dau şi ele emoţii, e drept, mai palide, dar, cel puţin te scapă de responsabilitatea absolută faţă de celălalt.

Păi, şi atunci, dacă nu caută nici libertatea nici iubirea, ce caută, de fapt, oamenii? Caută emoţii! Caută emoţii ieftine, îmi zise preopinentul. Ca de exemplu? Ca de exemplu emoţiile pe care ţi le dă puterea. Fiecare individ îşi exersează puterea pe care o are asupra celorlalţi. Că e preşedinte de ţară sau de bloc, de Camera Deputaţilor sau de vreo asociaţie, că e general sau soldat, că e inginer, maistru sau strângător de şpan în uzină. Fiecare deţine puterea asupra cuiva şi o savurează absolut! Până şi cel mai umil servitor îşi exercită puterea asupra unui servitor şi mai umil, asupra copilului de la grajduri, asupra câinelui sau pisicii, pe care o hrăneşte, dar o şi alungă cu mătura sau cu piciorul, după caz. Hrăneşti pisica şi zâmbeşti fericit că ai putere să o hrăneşti, îi dai cu piciorul, eşti fericit că ai puterea să o alungi. Acesta este drogul pe care îl caută oamenii! Absolut!

Nesuferit cugetător e preopinentul! Dar, tocmai aceasta mă face să-l caut, uneori!