Articol

Fără îndoială titlul acesta de carte este celebru, a pătruns în conştiinţa românilor în vremea comunismului şi a fost păstrat acolo, ca un marş militar pe care îl fredonezi din vremea armatei (pentru cine a făcut armata), evident, fără să mai ştii cine este compozitorul. Sau, poate, n-ai ştiut niciodată. Mai cu seamă reşiţenii vor fi reţinut acest titlu, fiindcă întreaga istorie a localităţii este legată de oţel. Personal, mult timp am fost convins că aşa se numea o proză scurtă pe care am citit-o într-un manual de limba şi literatura română, din şcoala gimnazială. Chiar cred că aşa se şi numea, însă, probabil că era o parafrază la romanul scriitorului sovietic Nikolai Ostrovski, „Aşa s-a călit oţelul”. Şi, în proza scurtă din manual, era prezentat cazul tragic al unui oţelar de la combinatul siderurgic reşiţean, un tânăr comunist, dedicat muncii, harnic şi priceput, care a fost împins în oala cu oţel topit de către un şef cu vederi capitaliste. Din câte îmi amintesc, tragicul eveniment trebuia să se fi întâmplat în interbelic, când comuniştii abia răsăreau în România, iar capitaliştii erau la putere. Municitorii, când au văzut groaznica întâmplare, au oprit lucrul şi au turnat oţelul din oală pe jos, transformându-l într-un monument. Monumentul acela de oţel a devenit un îndemn pentru proletari să devină comunişti. Acum, să mă scuzaţi, amintirile mele în legătură cu textul sunt foarte vagi, astfel că povestesc doar din memoria afectivă. Pentru că, recunosc, textul m-a impresionat profund! L-am citit cu lacrimi în ochi, de mai multe ori. Şi l-am citit cu speranţa că e o doar o poveste şi că nu este adevărată. Îmi părea atât de rău de tânărul comunist...

Nu credeam, nu bănuiam, să mă întâlnesc cu această poveste, peste ani şi ani...

V-am mai scris, pe aici, prin ziar, despre „tânărul” Ioan Adamek, un drumeţ ce are acum vârsta de 92 de ani, şi care a descoperit „secretul fericirii la Reşiţa”. Povestea lui Ioan Adamek, mare iubitor de natură, de flori, a inspirat crearea unui personaj din piesa de teatru „Secretul fericirii la Reşiţa”, în regia lui Ştefan Iordănescu. Şi, la repetiţia cu public a spectacolului, la Palatul Cultural din Reşiţa, zilele trecute, a fost prezent şi Ioan Adamek. După spectacol, bătrânul Ioan Adamek a ţinut să-mi mai spună câteva poveşti din istoria Reşiţei, însă din istoria trăită chiar de el. Şi mi-a spus că a lucrat în UCM Reşiţa, însă tatăl său a lucrat la oţelăria din combinatul siderurugic. Şi tatăl său era mare amator de drumeţii, iar, de câte ori treceau pe dealurile din zona Centralei Grebla, tatăl său îi arăta o movilă, de fapt o turtă uriaşă de oţel, peste care se adunase ceva pământ şi creştea vegetaţie, şi îi repeta acelaşi lucru: „Aici, în pomana de oţel, zace colegul meu Peter!”. Cum de ajunsese sărmanul Peter în „pomana de oţel”! Ioan Adamek mi-a povestit. Peter lucra la oţelărie, lăcătuş la macarale. Şi s-a apucat să facă o reparaţie urgentă. Nu se mai cunosc împrejurările exacte, sigur este, însă, că Peter a căzut de pe macara direct în oala cu oţel topit. Când se turna oţelul şi se mai prelingea pe lângă lingotiere, partea care ajungea pe pământ era numită de către oţeleari „pomană”. Ei şi când au văzut oţelarii că Petre a fost înghiţit de oţelul topit, n-au mai stat pe gânduri şi au turnat tot oţelul din oală pe jos, făcând „o pomană mare”, ca o turtă uriaşă! „Pomana” s-a întărit şi colegii lui Petre au dus turta de oţel sus, pe o coastă a dealului de lângă Centrala Grebla. Acolo a stat zeci de ani, poate 50 de ani, a spus Ioan Adamek. Dar mai târziu, când nevoia de fier era tot mai mare, pe vremea societăţii socialiste multilateral dezvoltate, „pomana” a fost tăiată bucăţi şi a fost din nou topită în cuptoare, pentru producţia de oţel. Iar Peter a ajuns, până la urmă, cine ştie, în vreo locomotivă sau şină de cale ferată!

Ioan Adamek mi-a spus că aceasta este povestea tristă şi adevărată a reşiţeanului de oţel.