Articol

Oraşul se termina, undeva, unde se află, acum, Şcoala Gimnazială nr. 6, iar apoi urma o zonă de baracamente, aşa li se spunea cartierelor care erau alcătuite din clădiri lungi, ca nişte grajduri, cu un coridor lung, pe mijloc şi cu apartamentele lipite unele de altele de-a lungul coridorului. Chiar dacă atunci eram un pui de om foarte mic, îmi amintesc că era un cartier foarte trist, cu drumurile dintre clădiri prăfuite, cu ceva încercări de părculeţe cu flori pe sub geamuri, cu sârme întinse între stâlpi, pe stradă, pentru uscatul rufelor, cu câteva pompe de apă la intersecţii şi cu canale de scurgere pe marginea drumurilor, în care se aduna apă fetidă, cenuşie şi mată ca un ochi de mort. Aşa era Reşiţa, pe vremuri, în zona în care se află, astăzi, poliţia. În mod normal, nu ar fi trebuit să ţin minte zona de baracamente, însă, m-a impresionat atât de tare, m-au impresionat copiii care se jucau în praf, oamenii care ieşeau pe câte un geam şi răsturnau câte un lighean cu apă în stradă, alţii care leneveau pe la umbră, în pragul barăcilor, sau se certau pentru cine ştie ce motive domestice, încât l-am visat şi revisat de multe ori, chiar şi după ce zona a fost rasă şi s-au construit blocurile, s-a construit poliţia. L-am visat cu încetinitorul şi l-am ţinut minte tot cu încetinitorul, ca sub o apă de sticlă vâscoasă. Mai visez baracamentele şi acum, aşa cum visez şi alte câteva oraşe şi sate, la care mă tot întorc. Sunt şi oraşe care nu există decât în visurile mele, însă, le regăsesc, le recunosc, le ştiu străzile şi mă plimb pe ele.

Dar, oraşul Reşiţa deja era în expansiune. Câştiga teren înspre nord, nord-vest, înainta în afara lui însuşi. Se construiau blocuri şi bulevarde.

O rudă mai îndepărtată de-a tatei, un fel de unchi, pe care mama nu-l suferea, a primit apartament la bloc, chiar la marginea zonei de expansiune, lângă baracamente. Ne-a invitat să îl vizităm. Noi locuiam la casă, undeva în spatele frunalelor, dar visul declarat al mamei, de când ne-am mutat la Reşiţa, de la ţară, a fost să locuim la bloc, să avem aragaz şi calorifere, să nu mai trebuiască să facă focul cu lemne şi „să stăm ca domnii, iarna, numai în maieu”! Aşa că, deşi era un unchi nesuferit, invitaţia a fost acceptată. Era vara, dar caloriferele erau la locul lor, pe perete, şi erau promiţătoare. Iar demonstraţia cu aprinsul focului la aragazul cu butelie, a meritat toţi banii. Banii pentru biletele de autobuz, fiindcă am fost toţi patru în vizită: părinţii, fratele meu şi cu mine. Un bilet era 50 de bani. Doi lei, dus, doi lei, întors, în total ne costa pe toţi 4 lei! O grămadă de bani! Aşa, şi ne-am aşezat pe scaune, în bucătărie, unchiul şi soţia lui voia să ne servească cu prăjituri, dar, noi, copii bine-crescuţi, aşa cum am învăţat, am refuzat cu înverşunare, utilizând formula: „Mulţumesc, am mâncat acasă!” Atunci, haideţi să vedeţi balconul, a zis unchiul, şi a deschis o uşă înaltă, care avea în faţă un grilaj, uşor împins în afară. A! Balconul era o mare dezamăgire! Păi, ăsta nu e balcon!, a exclamat fratele meu, care, orişicât, avea o experienţă mai mare, find cu patru ani mai în vârstă decât mine. A primit rafale de priviri ucigătoare de la părinţi şi a tăcut. Copiii nu se bagă în discuţiile oamenilor mari, era înţelesul privirilor ucigătoare. Când nu înţelegeam din priviri nchestia asta, mai luam câte una peste cap. Unchiul a recunoscut că balconul nu e chiar balcon, dar, totuşi, intră aer şi peisajul e destul de frumos! Sau, cel puţin va fi frumos peste câţiva ani, când toată zona se va umple de blocuri. Deocamdată, de la geamul cu grilaj din fier forjat se vedeau baracamentele, înglobate în aerul fierbinte al verii, cu oameni şi câini leşinaţi pe la umbra puţină.

Ne-am luat la revedere şi am plecat. Unchiul zicea că să trecem săptămânal pe la el şi la mătuşa, am putea să jucăm cărţi. Da, bine, sigur că am putea, au zis părinţii mei. Nu am mai fost niciodată la unchiul, l-am mai văzut pe stradă de câteva ori, cât să numeri pe degetele de la o mână. Dar, acasă s-a vorbit mult despre el. Mama voia cu orice preţ să ne mutăm la bloc, să fie o doamnă de la oraş. Aragazul şi caloriferul erau motivele principale pentru care mama visa să locuiască la bloc. Să fie la bloc, dar să aibă şi balcon ca lumea, spunea mama.

Visul i s-a împlinit mult mai târziu, poate, prea târziu, aproape după 20 de ani, când deja entuziasmul cu privire la apartament i-a scăzut connsiderabil. A fost la începutul anilor '80, când a început sărăcia în România, când magazinele s-au golit şi se stătea la cozi uriaşe pentru mâncare, când curentul electric era oprit zilnic de conducerea de partid şi de stat, pentru ca să se facă economii, când caloriferele erau deja reci.