Articol

Ofensiva justiţiei împotriva corupţiei din România a dat speranţe românilor că ţara poate fi îndreptată într-o direcţie bună şi că politica primitivă, organizată pe clanuri, ca în reţelele mafiote, poate fi destructurată. Să trecem cu vederea perioada anilor ’90, când nimic nu era aşezat, totul era tulbure şi s-a furat ca în codru. În acei ani, au furat într-o veselie, de la magazionerul din fabrică şi prietenul său, care au vândut lamele de bomfaier şi şmirghelul pe pieţele din Ungaria şi Iugoslavia, la foştii CAP-işti, care şi-au construit anexe cu fostele grajduri comuniste, până la foştii securişti, directori, politicieni, care au pus mâna pe fabrici, clădiri, terenuri şi păduri. Sigur, nu toţi. Vorbim, aşa, per total general.  Şi nu era lege şi nici instituţii organizate care să-i oprească.

După anul 2000 s-a trecut la o formă de jaf mai organizat, în care hoţii cei mici au fost, cât de cât, stopaţi (sunt celebre condamnările pentru furtul găinii din vecini sau a salamului şi cosmeticelor din supermagazine), dar baronii politici şi servitorii lor administrativi s-au aşezat pe fluxul banilor de la buget, acumulând averi de capitalişti respectabili, vile, piscine, maşini tari, terenuri agricole, păduri şi concedii în Caraibe.  Aceasta s-a putut face pentru că politica era, cum spuneam, de tip mafiot. Baronul din judeţ era atât de puternic, încât până şi angajările femeii de serviciu de la grădiniţă treceau pe la el. Fără supervizarea baronului, adio şi n-am cuvinte, nu-ţi găseai de lucru nici să fi fost Stahanov în persoană (poate nu ştiaţi, Stahanov a fost un strungar sovietic, care lucra la două-trei strunguri deodată şi depăşea toate normele, iar cei mai harnici muncitori erau numiţi stahanovişti). Deci, baronii deveniseră dumnezei locali, de care trebuia să te temi. Singura şansă era să le intri în graţii, eventual, pupându-le ghiulul de aur.

Bun, ziceam că justiţia a adus un suflu de aer proaspăt şi o speranţă. Personaje de la vârful politicii şi administraţiei au fost luate sub urmărire penală şi condamnate. În continuare se derulează procese cu alţi şi alţi demnitari, cu oameni cu putere de decizie în politică şi administraţie. Semnalul era că politica n-a fost bună şi trebuie schimbată, la fel şi politicienii. Dar, între timp, se petrece un fapt paradoxal! Foştii puternici condamnanţi îşi ispăşesc pedepsele şi se întorc tot pe locurile de unde au plecat. Să lăsăm cazul lui Ionesie Ghiorghioni, care, să recunoaştem, încă nu e condamnat şi n-a fost decât o unealtă în mâna lui Frunzăverde. În plus, nici n-a revenit, încă, dar nici n-a plecat. Pentru că sistemul politic (tot ăla vechi) nu vrea să se debaraseze de el. Probabil, mai este necesar. Cum zice manelistul, „are valoare” în sistem. Deci, ziceam, să-l lăsăm pe Ghiorghioni şi să luăm cazul cel mai şocant. Aparent şocant, fiindcă, se pare, lumea l-a acceptat fără mare zarvă. E vorba despre Liviu Dragnea, condamnat tocmai pentru activităţi politice de gaşcă. Accept că un om condamnat nu trebuie împuşcat, dimpotrivă, trebuie lăsat sau chiar încurajat să se reintegreze. Dar să revii în vârful politicii tocmai tu, cel care ai fost un exponent al politicii care a dus ţara de râpă, mi se pare o nebunie! Cel puţin, Victor Ponta a fost de bun simţ, deşi Dragnea îi era prieten, s-a gândit, cum o să-l punem, dom’le pe Dragnea şef peste PSD, când el a fost condamant tocmai pentru politica pe care a făcut-o! Eu, Victor Ponta, mă trag ceva mai la o parte şi, hai, să punem pe cineva mai puţin controversat, să ne spălăm şi noi puţin faţa. Ţi-ai găsit! Interesul de grup primează!

Aşadar, marea campanie de curăţenie politică începe să se dezumfle şi ne întoarcem de unde am plecat. Justiţia e mai slabă decât tradiţiile, obiceiurile, meşteşugurile politice!

Şi, uite-aşa, foştii politicieni ai anilor 20000, de la putere şi din opoziţie, cei din garnitura despre care ne făceam speranţe că va fi schimbată, revin, încet, încet, pe locurile lor importante şi noi o să ne ridicăm respectuoşi pălăriile în faţa lor.