Articol

Reşiţa, un oraş micuţ, care, la unele televiziuni nu apare nici pe harta meteo, Reşiţa, un oraş măreţ, care a făcut arme, poduri, locomotive cu abur, locomotive electrice şi turbine de hidrocentrale, a înarmat armatele Imperiului Austro-Ungar, a industrializat România, oraşul în care am venit din absolută întâmplare, fără voinţa mea. Am venit la Reşiţa de mic copil, doar pentru că, în ultimul moment, tatăl meu, în ciuda voinţei mamei, care voia să ne mutăm la Timişoara, a ales Reşiţa deoarece erau locuri de muncă mai bine plătite şi case de locuit mai ieftine.

Reşiţa este oraşul în care am trăit raiul copilăriei pe Dealul Crucii, pe Valea Ţerovei şi la halda de zgură. Oraşul în care, datorită dascălilor mei şi a cărţilor citite, mi-am dezvoltat o admiraţie aproape sacră (pe atunci), faţă de pictori şi scriitori, dar şi faţă de muncitorul care turna fierul topit în forme, prindea cu cleştele fierul incandescent, mlădios şi viclean ca un şarpe, şi îl vâra între valţurile de laminare, modela fierul roşu cu ciocanul. Muncitorii aceştia de la Reşiţa, mânjiţi pe piele de funingine, păcură şi vaselină, erau ca nişte zei ai infernului, erau urmaşii lui Hefaistos, zeul focului, al metalelor şi al metalurgiei. Cum ar veni, semănau izbitor cu dracul, nicidecum cu îngerii! Dacă nu puteai să îi iubeşti, totuşi, nu aveai cum să nu îi respecţi. Chiar dacă, în general, cam toţi, se îmbătau ca porcii după schimbul de lucru, cu ţuică, bere, rom şi mastică. Nu toţi dintre cei care beau erau mari meseriaşi, dar toţi meseriaşii beau. Pe mulţi dintre ei, patima aceasta i-a şi dus la pieire.

Reşiţa este oraşul în care am alergat după primele fete, cu perciuni scoşi de după ureche, imediat ce ieşeam de pe porţile şcolii, îmbrăcat malagambist, cu pantaloni trapez şi helancă albă. La Reşiţa m-am căsătorit, soţia mi-a născut doi copii, copiii au plecat pe alte meridiane. Este oraşul în care am cunoscut pictori şi scriitori, mulţi dintre ei devenindu-mi prieteni. Apoi, ziariştii din Reşiţa, mai întâi cei de la ziarul Flamura, devenit, după revoluţia din decembrie, ziarul Timpul. Şi pe aceştia îi vedeam ca pe nişte zei ai scrisului, care ţineau o putere extraordinară în vârful pixului. În vremea aceea, încă se scria cu pixul, iar dactilografa le bătea textele la maşină. Visam să ajung, odată şi-odată, ca ei! Am lucrat în fabrică, am pictat, am scris, am făcut meseria de reporter, redactor şi crainic la radio şi de redactor în presa scrisă. Cu pictura am reuşit să văd multe ţări din Europa. Am deschis expoziţii şi am fost în tabere de pictură în Serbia, Ungaria, Franţa. Între timp, am publicat două volume de proză. Am parcurs o etapă sindicală, în care am crezut mult. A venit, apoi, „epoca” radioului, a teatrului, la Reşiţa. Teatrul mi se pare şi acum una dintre cele mai complexe arte, care foloseşte expresivitatea cuvântului, a corpului omenesc, a muzicii, a luminii. Teatrul îl poţi vedea, asculta, mirosi, pipăi! De foarte multe ori ceea ce apare pe scenă este minunat! Puţini ştiu, însă, cât zbucium şi ce industrie stă în spatele scenei. Poate nici nu trebuie să ştie.

În Reşiţa am parcurs „epoca” Argument, o şcoală extraordinară a scrisului, pentru mine. Mai ales că am avut şansa să scriu mii de editoriale. Când spun mii, nu exagerz, pentru că timp de opt ani am scris cam un editorial la două zile. Dar, am avut aici colegi de la care am avut ce învăţa în fiecare zi.

Revin la prietenii artişti. Într-o vreme, în anii '90, am înfiinţat cu câţiva pictori Asociaţia „Despărţirea”. Numele a fost o nebunie de-a mea, pentru că, de pe atunci, spuneam că pentru a te uni cu ceva, pentru a crea ceva, pentru a iubi ceva, trebuie să te desparţi de altceva, să schimbi ceva. Din timp în timp apar momente de despărţire. Nu ştiu dacă despărţirile sunt necesare, dar, cel puţin, par inevitabile. Despărţire de unele idei, de unii oameni, de unele locuri. Despărţiri temporare, despărţiri definitive. Nu scăpăm de ele, căci singurul lucru constant în lume este schimbarea.

Să auzim de bine şi de schimbări interesante!