Articol

Îi știți. Sunt aceiași care, zilele trecute, băteau drumurile județului să convingă primarii și consilierii aleși să voteze nu cum ar fi fost bine pentru comunitate, ci cum ar fi mai potrivit pentru interesele lor de grup constituit la nivelul județului. Îi cunoașteți. I-ați văzut de atâtea ori în campania electorală din această primăvară, înjurându-se și acuzându-se pe unde apucau, pentru ca acum să se îmbrățișeze, să se pupe și să facă alianțe de dragul arginților. Aţi auzit de ei. Este imposibil să nu fi auzit. La drept vorbind, am îmbătrânit împreună cu ei. Noi, când șomeri, când în căutarea unui job prin Germania, iar ei mereu acolo. Lângă borcanul cu miere. Nu i-au speriat nici diabetul și nici DNA. Și dacă au văzut că le merge, nu s-au mulțumit doar cu degetul, ci au băgat toată mâna.

Nu au mamă, nu au tată și nici scrupule când e să-și atingă scopul, chiar și cu suferința altora. În schimb, cu cât au mai mulți fini, cu atât sunt mai respectați și recunoscuți ca atare în familia politică din care fac parte. În lumea lor, prieteniile se leagă greu și rezistă doar cele din interese, care sunt, întotdeauna, de natură materială. Sunt șmecheri, sau cel puțin așa se cred, și îi recunoști ușor după hainele de firmă, după cămășa cu guler alb și cu mânecă scurtă purtată la costumul negru, după ultima generație de telefon mobil, după cum deschid gura, după numărul de „almanahe“ citite în ultima vreme și după cum se chinuie să deschidă un computer sau să trimită un email. La oricâte cursuri de inițiere ar lua parte, cei mai mulți nu ar putea depăși faza butonului care pornește și închide computerul.

Astăzi, a sosit și Joia cea Mare, când vor putea alege, în sfârșit, un președinte al Consiliului județean. După mulți, foarte mulți ani, acesta nu va mai fi Sorin Frunzăverde și nici vreunul dintre oamenii pe care i-a crescut și i-a hrănit cu mâna lui. De aceea, Mocioalcă vorbea de Joia cea Mare ca despre clipa izbăvitoare, gândindu-se nu atât la sărutul lui Iuda, ci la momentul pe care îl așteaptă de când a pășit în politică. Dar tot astăzi și la aceeași oră, la Domașnea va fi înmormântat Grigore Galescu, omorât în urma unui pumn care l-a pus la pământ. Stranie și nefericită coincidență. În timp ce unii vor ciocni cupele cu șampanie, alții își vor jeleli mortul, conducându-l pe ultimul drum. Poate că bărbatul ar fi trăit mult și bine, dacă nu ar fi existat înțelegerea dintre PSD și PMP. Poate că întâmplarea blestemată nu s-ar fi abătut peste satul lor, dacă cei de la PSD nu i-ar fi retras sprijinul viceprimarului la nici o oră după ce fusese ales. Poate că oamenii nu s-ar fi aprins atât de ușor la birtul satului, dacă politicienii de la Reșița nu și-ar fi băgat coada și ar fi lăsat lucrurile așa cum hotărâseră consilierii prin votul lor.

Poate. Sunt doar supoziții, nimic altceva. Cert e că, fără cele întâmplate la Domașnea, alegerea de astăzi a președintelui CJ Caraș-Severin nu ar fi stat sub semnul durerii. Sau cel puțin așa o percep eu. Pentru tot ce s-a întâmplat la Domașnea, azi ar trebui ținut un minut de tăcere. Vinovați sau nu, acei domni cu cămăși albe și mâneci scurte ar trebui să se ridice de pe scaune și să-și plece capul, gândindu-se o clipă la durerea nu doar a unei familii, ci a unui sat întreg, care, indiferent de ce s-a spus până acum, va reține că dacă politicienii nu ar fi schimbat orânduiala de la primărie, Grigore Galescu ar fi fost viu astăzi, lângă nevastă, copii și cei dragi lui. Să-și plece capul, gândindu-se dacă merită să-și trăiască viața în acest mod. Dacă da, atunci, să-și aleagă președintele și să se spele cu el pe cap!