Articol

Seara de spectacol de ieri, de la Palatul Cultural din Reşiţa, a început sub auspiciile Zilei Internaţionale a Teatrului, moment marcat de directorul Teatrului de Vest Reşiţa, Nicolae Dumitru Vlădulescu, prin citirea mesajului dedicat sărbătorii teatrului din întreaga lume, în faţa spectatorilor care au umplut sala până la refuz.

Apoi, luminile s-au stins, pe scenă s-au iţit nişte umbre, apoi, a intrat o mireasă şi s-a făcut linişte adâncă. Liniştea a fost întreruptă, pe la început, de câteva chicoteli, fiindcă, totuşi, pe alocuri, părea caraghios să vezi o mireasă stând de vorbă, în baie, cu un Dumnezeu-Dumnezee, cu părul mai vâlvoi decât al Tinei Turner, o Dumnezee cu poşetă înflorată, pasionată de filme, de muzică şi de jocul de cărţi solitaire. Dar, tensiunea a tot crescut şi linştea, în sală, s-a făcut tot mai adâncă, pentru că se întâmplau acolo nişte lucruri care îţi tăiau respiraţia. Baia, cu două vase de veceu şi o chiuvetă, locul acela atât de prozaic, chiar derizoriu, s-a transformat într-un spaţiu mistic, un spaţiu alb, de exorcizare şi purificare, în care, din când în când, de afară, din holul negru, năvăleau demonii, amintirile, furtunile din trecut, durerile insuportabile, sub forma unor personaje atât de familiare, cum sunt: mama, sora mai mare, iubitul, preotul, tatăl (o prezenţă sumbră, care nu apare, ci se întrupează tenebros şi alcoolic din cuvintele personajelor). Publicul a tresărit, iar dragele noastre spectatoare fidele (mai vârstnice) şi-au înfipt unghiile în braţele fotoliilor, poate cu gândul să părăsească sala de spectacole, când mireasa i-a spus Dumnezeei în faţă că „viaţa asta e de căcat!”, dar nimeni nu a plecat. Dimpotrivă, toţi spectatorii au împietrit în fotolii şi au rămas aşa, ţepeni şi tăcuţi, până la final, când au explodat într-o furtună de aplauze.

Bravo! Bravo! Un spectacol, altfel, un spectacol care atacă subiecte tabu, undeva la limita suportabilităţii. „Nu am mai văzut un spectacol atât de dens, atât de frumos, atât de provocator! A fost altfel !”, spunea publicul la finalul piesei, în momentele în care, cu mâna cam tremurândă, îşi bea şampania oferită de Teatrul de Vest Reşiţa, din iniţiativa directorului artistic Dan Mirea, cu prilejul Zilei Internaţionale a Teatrului.

Andrada Samoilă, mireasa abuzată, face un rol de excepţie, după părerea mea, şi a altor specialişti (ha, ha!), face rolul vieţii ei (de până acum). Este extrem de mobilă, de expresivă, agresivă, defensivă, fragilă şi disperată până la marginea nebuniei, când fetiţă, când femeie, când deprimată, când surprinzător de puternică. Iar secvenţa în care mireasa, Angel, se întâlneşte cu sora ei mai mare (Ana-Maria Cizler) reprezintă un moment culminant, imposibil de uitat. Jocul celor două surori, ca un dans în care se trece de la nostalgii şi iubire frăţească, de la paşi spre împăcare şi încercări de compromis, până la ură şi dispreţ, apare ca o trecere dinspre un vânt de primăvară, până la uragan, mai mult decât un uragan, la un cataclism care se încheie cu un pocnet sec, însă devastator, de dimensiuni cosmice. „Târfă egoistă!”, îi spune sora mai mare miresei şi pleacă trântind uşa de la baie. Şi universul se prăbuşeşte. Şi mireasa cade ghemuită între chiuvetă şi uşă, înfrântă. Dar, nu, nu e înfrântă, pentru că, vorba lui Dumnezeu, Dracul nu e chiar aşa de negru cum pare! E atât de negru cât vrem noi să-l zugrăvim. Şi dacă lumea nu s-a sfârşit atunci, chinul continuă, însă, pare că ne-am mai obişnuit, ne-am mai călit, atât noi, spectatorii, cât şi mireasa. Parcă mai putem duce. Până unde? Până când, cu sufletul zdrobit şi picioarele frânte, redevenim copii şi învăţăm din nou să mergem, împreună cu Angel. „Hai, mai fă un pas! Încă un pas!”, îi spune Dumnezeu lui Angel. Şi ea găseşte resurse pentru un pas, doi paşi, mai mulţi paşi, până când ajunge în pragul uşii deschise, unde o aşteaptă iubitul. Oare va mai avea puterea să facă pasul decisiv? Şi luminile se sting. Şi izbucnesc aplauzele!

Foarte buni şi convingători toţi actorii din distribuţie. Marius Tudor face un preot, cu uşoare accente de comedie, însă perfect integrat în poveste. Răzvan Ciocoi, în rolul mirelui, e bun şi el, nu prea melodramatic, uşor derutat, mult îngrijorat (normal, în condiţiile date), îndrăgostit atât cât trebuie. Roxana Olşanschi, în rolul lui Dumnezeu, e uşor stranie, tocmai pentru că se comportă omeneşte, ca o soră mai mare bună şi înţeleaptă, aşa cum şi-ar fi dorit probabil să aibă Angel şi n-a avut. Iar miracolele ei par mici, însă atât de necesare. Înţelegem, desigur, că Dumnezeea poate fi un alter ego al miresei. Este, de fapt, Angel însăşi, este sinele ei cu care se confruntă şi, într-un fel, ajunge să se împace. Mihaela Theodora Winter, mama lui Angel, este puţin rigidă, puţin depersonalizată, este prototipul mamelor prinse în hăţişul unor fapte cumplite, ascunse, este mama care încearcă să salveze aparenţele onorabilităţii familiei. Revenim asupra Anei-Maria Cizler, care, deşi are o apariţie de relativ scurtă durată, întrupează un personaj de o forţă impresionantă. Intrând în scenă, aduce cu ea vibraţia furtunilor psiho-patologice care bântuie vieţile unor familii aparent obişnuite. Speciale au fost şi momentele de coregrafie realizate pe... furtuni de lumină şi muzică de Raul Hotcaş, actor şi coregraf de la Baia Mare.

Un cuvânt aparte merită regizorul Laura Moldovan, formată la şcoala din Târgu Mureş, creatorul care a avut curajul să propună un spectacol riscant, să danseze pe sârmă ghimpată. A riscat şi a câştigat. „Angel” face parte din categoria acelor spectacole rare, care te cutreieră mult timp după ce cortina a căzut şi aplauzele s-au stins.

Dramă psihologică, în premieră naţională, „Angel”, de Bonnie Anderson, un spectacol de Laura Moldovan.

Distribuţia: Andrada Samoilă, Roxana Olşanschi, Ana-Maria Cizler, Mihaeel Theodora Winter, Marius Tudor, Răzvan Ciocoi.