Articol

Augustin Constantin Jorz are 27 de ani, şi-a făcut studiile de licenţă şi master în specialitatea marketing, la Universitatea „Eftimie Murgu” din Reşiţa, are domiciliul într-o locuinţă socială din Reşiţa, o cameră de cămin, fără apă şi fără încălzire. Camera este despărţită de balcon de un paravan, pe care îl numeşte „paravanul groazei”, pentru că, iarna, de acolo vine gerul năprasnic şi boala.

Serviciul

Augustin a avut câteva servicii ocazionale, niciodată ceva stabil. Acum nu are de lucru, cu toate că şi-ar dori foarte mult să lucreze. Când vine vorba despre viitorul ideal, aşa cum îl vede el, spune: „Îmi doresc lucrez... Îmi doresc să lucrez, aşa, am eu visele mele, în domeniul investigaţiilor criminalistice, ori să fiu ceva, gen detectiv. Nu voi avea şanse, că, deh,... hai, să-mi las visele deoparte, dar aş putea să lucrez într-un birou, într-un copy center, la un call center, undeva la un calculator, să redactez materiale”. Acesta ar fi viitorul ideal pentru Augustin Constantin Jorz. Şi nu neapărat pentru că ar avea nevoie de bani. Banii pe care îi primeşte i se par foarte mulţi: „Am un venit foarte mare. Toate indemnizaţiile pe care le primesc ca urmare a bolii de care sufăr ajung, undeva, la 1500 de lei. Dar, nu asta e problema. Aş vrea să trăiesc în lume şi între lume, pentru că îmi place să comunic, să interacţionez”.

Problema

Nu asta e problema, într-adevăr. Problema e că Augustin suferă de artrogripoză, o boală pe care o are din naştere şi din cauza căreia, practic, nu are articulaţii. De exemplu, oasele picioarelor, acolo unde ar trebui să fie genunchii, sunt sudate rigid. Iar acolo unde are articulaţii, la degete, la glezne, acestea sunt contractate. Mişcările sunt extrem de limitate, de multe ori dureroase. Cu toate acestea, Augustin scrie la calculator, descarcă fotografii, muzică, prelucrează materiale audio şi video. Foloseşte telefonul mobil, acum cu touchscreen, navighează pe internet. Da, face multe! Pare încurajator, chiar frumos! Dar, viaţa lui Augustin nu e de loc frumoasă. Veceul şi baia sunt la capătul (întunecat) al coridorului şi deplasarea până acolo e o aventură. Mai mult, de la baia, unde apa de la robinet curge agonizant de încet, trebuie să-şi care apă în butelii de plastic pe care le pune într-o sacoşă. Face drumul acesta de mai multe ori pe zi, pentru că trebuie să-şi aducă apă în sticle şi pentru gătit şi pentru spălat haine. De gătit îşi găteşte pe o plită electică, cu un singur ochi (un reşou). Face mâncăruri simple, care nu necesită multe manevre, cum ar fi macaroane cu dulceaţă. Dar, de cele mai multe ori mănâncă în oraş. E mai scump, însă trebuie să mănânce, pentru că acumulează greu masă musculară, slăbeşte şi atunci se mişcă şi mai greu. Spălatul e mai complicat. Îşi pune hainele într-o găleată, toarnă o sticlă-două de apă peste ele, apoi înfierbântă o cratiţă de apă, pe care o toarnă peste haine şi le lasă la înmuiat cu detergent. Aşa, când îşi face degetele cârlig şi le scoate din găleată, hainele sunt aproape spălate. Iarna, însă, e cumplit, din cauza frigului. Încălzeşte un colţ din încăpere cu o aerotermă, dar în celelalte colţuri e frig ca în peşteră. Şi pe coridor şi în baie e frig de trăzneşte! Iarna trecută, de exemplu, cam tot timpul, pe coridor s-au oploşit oameni fără adăpost. Cine să-i dea afară?! Apoi, unde să-i goneşti? În stradă, să moară de frig? „Dar, mi-e frică de ei. Cum sunt eu, cine ştie ce ar putea să-mi facă! Aşa că, iarna, după ce se întunecă, nu mai ies la baie”, spune Augustin.

Mâinile şi picioarele

Cu toate că se mişcă greu, Augustin se deplasează mult, pentru că vrea să-şi menţină forma fizică. Se plimbă pe stradă şi ascultă muzică la căşti. În timpul mersului i se luxează gleznele, dar zice că s-a obişnuit cu durerea şi merge mai departe. Are şi nişte saci de nisip prin cameră, pentru ca să-şi antreneze braţele. Cu toate acestea, braţele nu-l ascultă. „Eu am un metru şaizeci înălţime. Dar nu pot ridica mânile mai sus de un metru cinzeci. Mâinile nu mă ascultă, deci, eu îmi arunc mâna pe un obiect şi acolo rămâne. Vă daţi seama că nu pot să adun păianjenii de pe pereţi”, spune Augustin şi râde. Desigur, asta explică şi dezordinea cruntă din camera sa.

Prietenii

Augustin are şi prieteni. „Am prieteni care mă sună şi mă întreabă ce mai fac. Eu pe aceştia îi consider prieteni. Atât timp cât eu sun pe cineva, măi, ce mai faci, cum te mai simţi, hai, ieşim la un suc, ieşim în oraş, aia e o prietenie!”

Iubirea

Augustin a fost şi îndrăgostit. „E o problemă. Cea mai proastă perioadă legată de domeniul ăsta a fost anul trecut. Până anul trecut am zis că niciodată nu voi plânge,... adică, nu vreau să sufăr. Şi am reuşit până anul trecut. Dar, toate trec... Da, uite, se întâmplă să fiu şi îndrăgostit. Dar, în ultima vreme, am început să mă împac cu ideea că trăim într-o lume a superficialităţii şi chestia cu iubirea, cu poveştile de dragoste între o fată normală şi un băiat cu handicap sunt doar din lumea poveştilor fantastice. Nu am cunoscut până acum niciun caz real în care să fie vorba de iubire. Eu am căutat iubirea, am zis că dacă eu ofer iubire, să primesc iubire. E ceva imposibil pentru mine în lumea asta. Dar, am văzut că şi între persoanele normale, unul oferă iubire, celălalt nu oferă nimic... Trăim într-o lume mult prea gea. Am început să mă împac cu ideea că nu nu voi avea niciodată pe cineva... Dar, în continuare îmi pare rău. Deşi, spun că sunt împăcat cu ideea, mai şi sufăr, mai una-alta... Dar, asta în ultima perioadă. Înainte nu am avut probleme de genul ăsta. De obicei, dacă ajungeam să ţin la cineva, să iubesc o fată, până la urmă ajungeam prieteni foarte buni. Era şi asta ceva bun de la viaţă, pentru că e clar, totdeauna am ştiut că nu voi avea ca iubită fata pe care o voiam. Însă, mai ştiu şi că e normal să te îndrăgosteşti. E frumos când ţii la cineva, când te îmbrăţişează şi-ţi spune că te iubeşte, chiar şi ca pe un amic. E minunat!”

Binele şi răul

Augustin Constantin Jorz a fost abandonat de părinţi, de la naştere, în spital. Şi spune că a fost şi revoltat pe viaţă, dar a şi învăţat ceva. Că, uneori e bine în viaţă să ai parte de ceva rău, pentru că aşa poţi să apreciezi lucrurile bune din viaţa ta.