Articol

Îmi făcusem un arc din lemn de gutui, straşnic arc, şi toate săgeţile îmi mergeau la ţintă. Era perioada în care toţi copiii de pe stradă ne jucam de-a indienii, după modelul din filmele western, cu cowboy şi indieni. Şi ceilalţi copii din gaşcă aveau arcuri, dar al meu era mai bun, mai elastic, şi învăţasem să-l mânuiesc destul de bine, după o vară de antrenament. La o întrecere de tras cu arcul în poarta de scânduri de la stradă, am ieşit primul din cinci şi toţi mă lăudau pentru precizie, Deci, aveam dreptul să port numele de Winnetou, un indian viteaz, din filmul cu acelaşi nume.

Eram foarte mândru, glorios şi fericit. Toţi mă lăudau, numai o fătucă, pe care o consideram prietena mea, chiar îmi plăcea puţin de ea (fără să o mărturisesc), mi-a spulberat gloria dintr-o suflare. Da, dar, te-am văzut cum ai făcut pipi pe casa lu’ uina Nely, a zis ea şi toţi au izbucnit în râs. Ha, ha, ha, ai făcut pipi pe casă şi te-a văzut! Mi se tăiase respiraţia. Am încercat să-mi amintesc, nici măcar nu era adevărat! Probabil mă grăbeam undeva la joacă ori veneam de la baie, de la gârlă, nu mai ştiam exact, dar nu făcusem pe casă, ci pe o anexă! Oricum, am încasat lovitura şi mi-am dat seama că nu sunt infailibil, că oricâte lucruri grozave aş putea face, există evenimente întunecate din trecutul meu, care pot oricând să-mi umbrească strălucirea. Şi, sincer să fiu, fata aia nici nu le ştia pe toate!  Cu toate că, şi eu o văzusem în situaţii despre care nu mi-aş fi permis să vorbesc...

Dacă aş fi fost mai citit şi mai înţelept, la vremea aceea, i-aş fi putut răspunde cu întrebarea: Ce legătură are sula cu prefectura?! Oricum, ar fi fost o palidă reparaţie, fiindcă deja fusesem coborât din cerurile gloriei pe pământul oamenilor obişnuiţi.

De-a lungul vieţii am întâlnit nenumărate astfel de situaţii şi personaje. E vorba de personaje pe care aş putea să le numesc „Sule-n coaste”. Oameni guralivi, vicleni, mereu nemulţumiţi, care duc în spate păcate grele, dar au mereu la îndemână câte o lovitură din lateral-spate, pe care ţi-o înfig în coaste. Chiar dacă ei sunt departe de a fi perfecţi (ba, dimpotrivă!), sunt apreciaţi de public, fiincă „le zic bine!”

Chiar zilele trecute am întâlnit o astfel de situaţie în care un tânăr, revoltat de profesie, împroşca cu noroi un eveniment cultural care se face cu multă trudă. Ei, şi, în apărarea evenimentului au sărit alţi oameni, care i-au explicat că nemulţumirirle lui nu au legătură cu evenimentul cultural. Printre apărătorii culturii era şi o profesoară respectabilă, care avea la ea cele mai convingătoare argumente. Că arta, cultura, ne înalţă spiritual, că aşa şi pe dincolo. Iar tânărul revoltat zice ceva de genul: „Lăsaţi doamnă profesoară! Mai ştiţi când ne-aţi pus să vă cărăm mobila?!” Zbang! Ce să mai continui discuţia cu argumente culturale, când ţi se aruncă în spate aşa o anatemă! Nu mai contează dacă e adevărată sau nu! Oricum, toţi avem în spate, pe undeva, o mobilă şi-o durere!

Deşi nu e chiar de râs, pe mine m-a pufnit râsul. L-am recunoscut în tălpi pe „Sulă-n coaste!” Omul care loveşte surprinzător, fără legătură cu problema, cu direcţia, frecţia, resurecţia... Are legătură doar cu viclenia lui demolatoare.

Astfel de oameni apar la vedere şi în campaniile electorale. Unii sunt locotenenţi de campanie, alţii sunt chiar candidaţi. Cu siguranţă îi vom vedea manifestându-se plenar anul acesta.