Articol

Mâine este 1 Mai, Ziua Internaţională a Muncii. În urmă cu peste 120 de ani, muncitorii ieşeau în stradă cerând reducerea timpului de lucru la opt ore şi condiţii mai bune de muncă, după care, îşi luau nevestele şi copiii şi ieşeau la iarbă verde, petrecând cu un hotdog, bere şi sirop cu apă.

La noi, înainte de 1989 sărbătoarea muncii s-a transformat încet-încet într-una a omagierii conducătorului iubit. Să ne aminitim de manifestaţiile cu care alegorice, cu muncitori purtând pancarte mobilizatoare, de şoimii patriei şi pionerii frumos îmbrăcaţi ca de paradă, de oamenii muncii de la oraşe şi sate. Aşa au fost vremurile, dar într-un final tot la iarbă verde ajungeau, la mici, bere, vată pe băţ, acadele şi tarafuri de lăutari.

Astăzi, când munca nu mai reprezintă o datorie de onoare, muncitorul român merge direct la iarbă verde, la grătare încinse, la mare, la munte şi, în general, în toate acele locuri unde parangheliile ţin din zori şi până-n noapte târziu. Anul acesta, petrecerea durează patru zile şi patru nopţi. Guvernul a decis, sindicatele nu s-au opus. Şi dacă tot nu mai există revendicări muncitoreşti, ca acum un secol şi ceva, marile confederaţii sindicale nici că s-au mai obosit să scoată angajaţii în stradă la mitinguri de protest, aşa cum se întâmplă în multe locuri din Europa şi lumea largă.

Practic, din spiritul sărbătorii muncii nu a rămas decât numele. Mai concret, partea de distracţie. Tânăra generaţie cu greu va putea să explice semnificaţia acestei zile. Dar nici cei de vârsta a treia nu sunt mai altfel. Cei mai mulţi îşi amintesc că de 1 mai se mânca mici şi se bea bere. Că era frumos pentru că îşi întâlneau colegii şi prietenii, nu ca acum când, paradoxal, nu mai există locuri de muncă, dar pentru asta oamenii sunt tot mai fericiţi fericiţi de la an la an.