Articol

Astăzi, mă aşteaptă o întâlnire importantă la Oţelu Roşu. Poate cea mai importantă din acest an. Una pentru care noaptea ce tocmai s-a încheiat s-a dovedit mai scurtă ca de obicei. Scurtă şi plină de emoţii pentru că, nu-i aşa? nu în fiecare zi sărbătoreşti 45 de ani de la absolvirea liceului.

45 de ani! Mulţi sau puţini? Mulţi, la prima vedere, pentru că în toţi aceşti ani ne-am maturizat, ce-i drept, nu peste noapte şi nu toţi în acelaşi timp, ne-am făcut un rost în viaţă, ca tot omul: alte şcoli, familie (unii au mai divorţat între timp) copii, nepoţi. Am schimbat din mers statutul de elev cu cel de student, de student cu cel de tată, şi, după atâţia ani, cel de tată cu cel de bunic. Dar, nu numai atât. Am încercat să construim socialismul, dar am eşuat lamentabil în decembrie 1989. Apoi, ne-am apucat să dăm o mână de ajutor capitalismului autohton, dar ne-am trezit cu fabricile şi uzinele în care lucrasem odinioară falimentate ori tăiate şi aruncate la fier vechi. Am schimbat Brifcor-ul cu Pepsi-Cola, cămăşile noastre de Brăila cu cele adunate din tomberoanele Occidentului, pe Dragobete cu Valentine’s Day, şi pe Moş Gerilă cu Moş Crăciun. Unii dintre noi am devenit şomeri, alţii au ajuns patroni, iar mulţi au întins-o în Germania, Austria şi în alte ţări în care visam să ajungem încă de pe băncile liceului, îndemnaţi, parcă, de dedicaţiile muzicale pe care le făcea la Radio Europa Liberă, inegalabilul Cornel Chiriac. Mulţi au renunţat la capitalismul de cumetrie, la langoşii prăjiţi în uleiul rânced şi la laptele şi mierea promise în fiecare campanie electorală şi au luat drumul străinătăţii, însă şi mai mulţi au preferat să rămână acasă, poate din prea multă dragoste faţă de locurile în care s-au născut sau poate din neputinţa de a înţelege rostul plecării în lume.

La 12 avem ora de dirigenţie. Aşa a fost şi în urmă cu cinci, zece, cincisprezece, douăzeci, treizeci şi cinci de ani. Tovarăşul diriginte de acum 45 de ani, Gavril Tuştean, va striga catalogul. Nu ştiu dacă ne va cere să nu mai şuşotim în bănci ca pe vremuri, însă cu siguranţă îşi va aduce aminte de năzbâtiile de care au fost în stare unii dintre noi. De chiulurile de la ora de Chimie a domnişoarei Luiza Huszar, de la cea de Latină a lui Axi Staicu ori de Germană a domnişoarei Luca, care din 5 şi 6 nu ne scotea. De geamurile sparte (că de aia eram copii), de ceaiurile dansante din sala de sport, de olimpiadele de fizică şi matematică la care „realiştii” excelau, ori de poeziile scrise de „umanişti” în orele de matematică, de fiţuicile de la orele de fizică, de lecţii de geografie ale inegalabilului „tata Craia bozoviceanul”, de banchetul de sfârşit de liceu la care a cântat Phoenix, aflat la apogeul succesului, de excursiile de sfârşit de an, de buna şi nepreţuita doamnă Emilia Chilom, care mi-a încurajat, tacit, eforturile mele creatoare în ale scrisului şi de câte altele care nu-mi vin în minte acum.

Una peste alta, pentru mine va fi o zi specială, dovadă că aproape o săptămână am bătut magazinele să-mi cumpăr cămaşă nouă şi pantaloni la modă. M-am tuns, deşi mare lucru nu mai e de tuns, mi-am tăiat părul din urechi, mi-am smuls firele albe din sprâncene, urmează să mă barbieresc, să par fresh şi cool. Aşa este frumos să mă duc la întâlnirea cu cei care astăzi mă vor face să mă simt din nou copil. Exact ca acum 45 de ani!