Articol

În glumă, poți să spui orice, chiar și adevărul! Această cugetare, glumeață și serioasă în același timp, era cunoscută și de mai marii dregători din Evul Mediu, de regii și împărații care domneau cu legile dure ale sabiei și credinței. Atât de dure, încât orice formă de erezie, de nerespectare a normelor, a cutumelor, a mentalității colective, a legior războiului și iubirii de Dumnezeu, putea fi pedepsită violent, cu tortura, cu ocna sau cu moartea. O erezie era și nerecunoașterea autorității absolute a stăpânului pământesc, a tatălui (stâlpul casei), a nobilului, a comandantului, a regelui sau împăratului (stâlpul imperiului). Se pare că unii regi și împărați au resimțit această autoritate absolută ca pe o povară prea mare și și-au tras pe lângă ei niște bufoni cu limba ascuțită, care aveau voie să spună orice nebunie, orice inepție, aveau voie să spună chiar și adevărul, în glumă!

Nu foarte aproape, dar nici prea departe, de acele vremuri ne aflăm acum, când limbajul „corect politic”, încet, încet, începe să ne fie impus ca o lege de la care orice abatere înseamnă o erezie. Și, tot așa, ca și atunci, adevărurile pot fi spuse doar în glumă, căci altfel poți fi taxat drept „eretic”, adică, xenofob, rasist, extremist. Iată, deci, cum, referitor la Cupa Mondială din Rusia, au apărut  tot felul de glumițe, care ating adevăruri considerate tabu. Când s-a ajuns în sferturile de finală, de exemplu, când toate țările africane și asiatice au fost eliminate, s-a scris pe siturile de socializare, desigur, râzând cu gura până la urechi, că Franța și Anglia sunt singurele țări musulmane rămase în competiție! Hahaha! Bună, bună, gluma asta!

A mai apărut o glumiță foto, cu efectul încălzirii globale asupra echipei naționale de fotbal a Franței. Și era pusă în oglindă echipa Franței din 1986, în care toți jucătorii erau deschiși la culoare (era acolo și Michel Platini), și echipa Franței de azi, cu doar doi jucători albi la piele. Haha! Altă glumă!

De altfel, m-am și gândit, și sigur mulți s-au gândit, pe cine mai reprezintă o echipă sportivă, dacă jucătorii nu mai sunt din „satul tău”! Confruntările sportive ar putea înlocui războaiele! Corect! Dar, ce război mai e acela, chiar și simbolic vorbind, când sportivii sunt mercenari. Ori dacă, de exemplu, în satul meu de vichingi, jucătorii sunt africani? Și câștigă competiția sportivă pentru vichingi! Care e rostul, a cui este victoria, unde este mândria?! Bine, mi-am zis, poate greșesc! Mai ales că, uite, se dovedește că echipele metisate au cea mai mare rată de succes. Acolo unde joacă europenii cu africanii împreună, europenii cu africanii și amerindienii, mă rog, în diferite combinații, acolo se nasc cele mai puternice echipe. Viitorul este al celor puternici! Și, atunci, acesta este viitorul! Nu ne putem opune! 

Dar, parcă, tot am rămas cu nostalgia meciurilor din satul natal, când se juca împotriva unor echipe din alte sate, chiar și orașe(!), în care toți din echipa noastră erau ai noștri! Pentru că erau ai noștri aproape de când lumea! Nu știu, oare e o rușine să ții cu ai tăi? Cu ai tăi de aceeași culoare?  Acum, știu că nu se mai poate! Pentru că lumea se amestecă într-un vârtej nebun! Și mișcarea liberă și continuă reprezintă esența vieții în lumea liberă! Accept asta și mă închin! Cu toate acestea nu m-am putut opri să nu mă bucur de victoria Croației împotriva Angliei, în semifinale, chiar și dintr-un motiv subțire, de nuanță, poate, meschin. Unii ar zice că rasist... Au câștigat ai noștri, ai noștri care sunt mai albi și mai frumoși decât ai lor! Haha! Bună gluma!

Sunt foarte curios ce se va întâmpla în finala de duminică, dintre Franța și Croația. Pe de altă parte, dicolo de confruntarea de orgolii, sunt convins că mulți dintre dumneavoastră veți ține cu Croația din același motiv. Mărunt, meschin, subțire, dar, atât de natural... Să ții cu cei care seamănă cu tine. E greșit?!