Articol

De ce ne ascundem?! De ce ne ascunem, când prostia, incompetenţa sau, pur şi simplu, nepotrivirea, au ieşit şi vor ieşi întotdeauna la suprafaţă! De ce ne ascundem când instalăm oameni în funcţii de care depinde viaţa noastră?! Ne-am organizat social ca să trăim mai bine, ca să colaborăm, ca să avem lideri pricepuţi, care să colaboreze cu noi, pentru binele comun. Dar, dăm cu piciorul şanselor noastre!

În decurs de câteva zile, am avut parte de două experienţe marcante, legate de selecţia unor oameni în anumite poziţii în societate. Prima experienţă a fost participarea la susţinerea publică a tezei de doctorat a unui inginer de la Universitatea „Eftimie Murgu” din Reşiţa. O experienţă tonică, limpede, luminoasă, intelectuală. Un specialist într-un domeniu tehnic, după trei ani de studii şi cercetări, a prezentat comisiei doctorale, dar şi publicului, rezultatele cercetărilor sale. Le-a prezentat atât de limpede, încât şi un profan putea să le înţeleagă. Şi comisia i-a mai pus întrebări şi l-a lăudat. S-au pus întrebări chiar şi din public! Şi doctorandul a răspuns şi publicul a plecat convins că acel om merită titlul de doctor în domeniul ştiinţelor inginereşti.

A doua experienţă vine din editorialul admirabil, semnat de către colegul meu Victor Nafiru, sub titlul, „La ISJ, spectacol cu casa închisă”. Un articol în care scoate în evidenţă cu claritate, chiar şi cu umor, fără mânie proletară, spectacolul jalnic al numirilor în funcţiile din sistemul de învăţământ. Deşi e de jale, e bine să ne păstrăm umorul, fiindcă umorul este mai usturător decât mânia. Iar spectacolul numirilor pe prietenii şi cumetrii politice e de râsu-plânsu!

Revenind la susţinerea tezei de doctorat în public. Imediat după eveniment mi s-a reactivat un vis. Un vis care a fost, sper, al nostru, al tuturor, încă în urmă cu 27 de ani. Desigur, vorbesc despre cei care au prins acele momente... de vis. În toată confuzia şi degringolada aceea, se insinuase visul că, odată şi-odată, posturile de conducere se vor acorda pe merit. Visul că examenele sau concursurile pentru ocuparea funcţiilor vor fi publice. Aşa cum sunt concursurile sportive, aşa cum sunt susţinerile publice ale tezelor de doctorat. De ce am renunţat noi, noi, poporul acesta despre care spunem că e minunat, că merită mai mult, că poate mai mult, la visul acela?! Pentru că suntem nişte căcăcioşi complexaţi şi ne este frică! Frica cea mare nu este că un lider, un şef, un şef de echipă, un director, ne-ar lua locul prin concurs. No! Frica cea mare este că noi înşine, n-am fi în stare să ne susţinem public cunoştinţele şi abilităţile. Că, poate, ocupăm un loc nemeritat. Şi ne este frică, nu cumva să se afle!