Articol

Anul acesta, circulând cu autobuzul, am asistat, de câteva ori, la scene parcă trase la indigo, scene pe care sigur le-au văzut mulţi dintre cei ce citesc aceste rânduri. La un moment dat, într-o staţie, năvăleşte în autobuz, pe uşa din spate, o ceată de personaje gălăgioase. De regulă, ceata e compusă din unu sau doi bărbaţi, două-trei femei, plus copii de toate vârstele, dintre care unul suge la ţâţă. Personal, n-am nimic cu suptul la ţâţă. E un act natural, matern, pentru care am tot respectul. Ceea ce mă deranjează este că atunci când sunt în grup, şi, cum spuneam, de obicei circulă în grup, vorbesc îngrozitor de tare şi nu stau locului. Şi mă mai deranjează că nu-şi iau bilet.

Într-o astfel de scenă, şezând eu pe un scaun, mai în spate, m-am simţit agresat de comportamentul  unui astfel de grup, care îmi lua aerul, m-am ridicat şi m-am mutat mai în faţă. „O-ha! Te-ai săturat dă noi ţîganii!”, a exclamat unul dintre bărbaţi, cred că şeful clanului, şi toţi au izbucnit în râsete isterice şi au început să comenteze despre mine (cred), pe ţigăneşte. Ziceau una-alta, şi toţi râdeau, era o gălăgie infernală. A venit taxatoarea să-mi dea bilet, am cumpărat unul şi m-am uitat după ea. S-a dus pe culoar până aproape de grupul vesel, a făcut stânga împrejur şi a revenit în dreptul meu. „Celor din spate de ce nu le daţi bilete?!”, am întrebat-o. „Lăsaţi-mă, domnule, nu vedeţi ce fac?” I-am spus că, tocmai, uite, fac ce fac, deranjează şi nici bilete nu-şi iau. „Păi, sunt femeie, ce pot să fac? Ce, vreţi să chem jandarmii?” Da, cam asta aş fi dorit, dar, mă rog, bine că trebuia să cobor, aşa că am scăpat şi de turbulenţi şi de discuţia care nu ducea la niciun rezultat.

Zilele trecute, însă, am avut o surpriză. Era seara şi autobuzul a oprit în staţia de la Intim, venind din centru. Ceata, altă ceată, a năvălit pe uşa din spate şi dă-i şi râzi şi ţipă şi dă-i din picioare. Deci, scena în reluare, zic eu. Numai că, de data aceasta, un taxator mustăcios şi voinic, ceva gen halteorfil, s-a dus la ceata de evazionişti şi le-a spus să-şi cumpere bilete. „Ce rău eşti băi, taxatoru!”, „Hai, băă, lasă-ne că n-avem bani!”, „Ce-ai, băă, cu noi?! Nu vezi că ni-s ţîgani?!”, şi altele ca astea spuneau cei din ceată. „Dacă n-aveţi, asta e, la prima coborâţi!” „Ha-ha-ha! Bună, bună glumă hasta!” Numai că, în staţia de la Muzeu, halterofilul i-a făcut semn şoferului să stea şi le-a ordonat gălăgioşilor să coboare. Ei, nu şi nu! Şoferul, nerăbdător, voia să plece, ambala motorul, numai că mustăiosul taxator a rămas cu mâna ridicată, semn ca să stea pe loc. S-a apropiat de grupul balaoacheş cerându-le cu propoziţii simple şi gesturi ferme să coboare. Şi ceata a coborât! Desigur, aruncându-i hlaterofilului unele expresii licenţioase, gen: „Băga-mi-aş... în mustaţa ta!”. Pe urmă a fost linişte şi a fost OK.

Ideea e că taxatorul are o funcţie într-un serviciu public. Deşi firma de transport e privată, serviciul e de interes public. Şi, de data aceasta, taxatorul şi-a făcut datoria. Sigur, l-au ajutat şi înălţimea şi grosimea, poate şi mustaţa. A fost singurul din cele şase-şapte cazuri, aproape identice, pe care le-am trăit anul acesta pe mijloacele de transport în comun din Reşiţa, în care taxatorul a impus ordinea. Bravos naţiune, bravo lui, bravo taxatorului!