Articol

Am văzut multă bucurie în aceste zile trăite sub semul sărbătorilor de iarnă. Parcă în niciunul dintre anii trecuţi nu au fost atâtea acţiuni de binefacere, pentru copii, bătrâni şi nevoiaşi. Am văzut săli pline cu copii, care au plecat cu braţele încărcate cu daruri. I-am văzut pe bătrânii de la centrele sociale primind cadouri şi adunaţi la mese festive. L-am văzut şi pe acel „Moş Crăciun particular”, pe reşiţeanul Peda Cumpănaş, care se consideră destul de bogat pentru ca, an de an, de 7 ani, în preajma Crăciunului, să iasă în centrul civic al Reşiţei, deghizat în Moş Crăciun, şi să ofere pachete cu dulciuri copiilor care trec întâmplător prin centru. Cei care conduc ONG-uri de caritate s-au întrecut pe ei înşişi, alergând pe la sponsori privaţi să adune bani, ciocolată, turtă dulce şi pufuleţi pentru a le dărui celor care viaţa nu le-a dăruit mare lucru sau chiar nimic. Şi sponsorii, să recunoaştem, anul acesta au fost mai generoşi ca altă dată.

Dar, am văzut şi multă tristeţe şi amărăciune. În primul rând, pachetele acestea, care produc atâta bucurie de moment, se termină repede. De multe ori chiar pe drumul spre casă ori spre „Casa copilului”. Apoi, am văzut o sală plină cu copii de la şcolile şi aşezămintele sociale. Orbiţi de luminile de sărbători şi de nevoia, naturală, a propriei bucurii, în mare parte din timp nu ne dăm seama cât de mulţi sunt cei loviţi de soartă. Da, au fost spectacole gratuite, au fost aplauze, au fost pachete cu daruri. Dar, cum să consolezi un părinte care vine la spectacol cu copilul într-un scaun cu rotile. Şi, în unele cazuri, copilul nici nu înţelege ce se întâmplă şi nici nu are puterea să întindă mâinile după pachet. Da, am văzut asta. Lui, cum să-i explici cum e cu magia Crăciunului?! Să gândeşti pozitiv! Da, uşor de spus! Păi, singurul mod de a trece pozitiv peste aşa ceva este să plângi.  Pe urmă, sinceri să fim, dacă nu e vorba de copiii sau de bătrânii noştri, mai şi uităm. Că uitarea e cel mai pozitiv drog!

Tot aşa, cu uitare, se tratează şi Ministerul Bătrânilor! Da, da, există şi aşa ceva, pentru că, chiar aşa se numeşte: Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice. Deci, vârstnicii au u minister al lor. Şi, în mod logic, ministerul fiind al vârstnicilor şi vârstnicii fiind ai ministerului, n-ar trebui să uite de ei. Dar, ce face, mă rog, Ministerul Vârstnicilor?! O, ce veste minunată, de la minister se-arată! Ministerul de tehnocraţi „uită” să mai finanţeze Căminul pentru Persoane Vârstnice de la Anina. Şi cu acesta, alte 18 cămine de acelaşi fel din ţară! Care se vor închide. De fapt, nu uită, ci „analizează cu atenţie”! Acesta este un limbaj oficial, care în limba comună se traduce că se trage de timp. Se amână o decizie, până se rezolvă de la sine. De fapt, bătrânii mai şi mor, nu-i aşa?

Trist, dar, adevărat! Presupun că ministerul se poate justifica cu legile, cum că bugetul moştenit, că Ministerul Finanţelor... Ce să zicem? Să gândim pozitiv şi să vedem partea plină a paharului! Bine că s-au votat pensiile speciale pentru parlamentari. Măcar unii să aibă bucurii de Crăciun! Dacă aş fi ranchiunos, le-aş zice, de le-ar sta în gât! Dar, nu sunt, aşa că le urez Crăciun fericit! Doar atât le doresc, când mai adorm pe la şedinţe, să se trezească din cauza unui coşmar în care să se vadă bătrâni, la un azil, din care sunt aruncaţi în stradă în Ajunul Crăciunului.