Articol

În primele luni ale anului 1990, mai precis pe la mijlocul lunii iunie, am avut ca musafiri doi prieteni danezi, soț și soție, care nu erau la prima lor vizită în România și în Reșița. Fuseseră și înainte de 1989 căci, ea, Birthe, era îndrăgostită  de folclorul românesc, de dansurile populare din Banat, de muzica lui George Motoia Craiu. La Copenhaga, Birthe avea o trupă care învăța să joace ca pe la noi, de aici și vizitele ei în Reșița, dar și a dansatorilor de la Ansamblul Folcloric „Semenic“ în Danemarca. De data aceasta veniseră după așa-zisa revoluție din decembrie 1989, într-un moment în care lucrurile în țară nu erau nici pe departe așezate, protestele de stradă erau la ordinea zilei, minerii făceau legea în Piața Universității, Iliescu le mulțumea ortacilor pentru spiritul lor civic, directorii erau schimbați lunar de la conducerea uzinelor și fabricilor patriei, iar democrația părea mai degrabă un moft decât ceva consimțit prin Constituție.

În discuțiile noastre, Birthe ne povestea despre o anumită solidaritate tacită existentă la vremea respectivă între diferitele categorii soicio-profesionale din Danemarca. Un patriotism pe care noi l-am asimilat naționalismului. Ei nu îi era rușine să-l afișeze. Dimpotrivă, în timp ce noi îl condamnam. Povestea, de exemplu, că atât cât se putea, localnicii cumpărau haine și încălțăminte confecționate la ei în țară. Nu pentru că acolo nu existau magazine cu produse de firmă ori se instituise vreo blocadă economică împotriva producătorilor străini. Nu. Potrivit mentalității nordice, procedând așa, localnicii aveau locuri de muncă asigurate, iar investitorii autohtoni erau încurajați. Economia avea viitor, iar ei, danezii aveau un trai mai bun.

La noi, era perioada declinului fabricilor de încălțăminte și confecții, unele chiar celebre în Europa și în lume. Dar, spre deosebire de nordici, eram sătui de confecțiile purtând marca „Pionierul“ și de tenișii de Drăgășani. Umblam ca nebunii după haine cu etichete scrise în oricare limbă, numai în română nu, și respingeam tot ce era autohton. Nimeni nu ne-a tras de mânecă să ne oprim, înainte de a fi prea târziu. Nimeni dintre cei care abia se constituiseră în noua clasă conducătoare din România. Poate acesta era și interesul. Trendul, cum s-ar spune astăzi. Să fi lăsat să se ducă dracului tot ce amintea de comunism, Ceaușescu și epoca de aur, ca apoi să vină alții să ne umple magazinele de haine cu etichete străine, pe care le vând la kilogram șomerilor români.