Articol

Se spune că formaţia spirituală a omului este dată de familie şi de şcoală. Lucru foarte adevărat, care necesită, însă, şi unele nuanţe. Personal, am fost format (spiritual) într-o familie modestă de paori (aşa se numeau ţăranii din Banat – paori, de la germanul bauer=ţăran), cu un tată şi o mamă care de tineri şi-au dorit să devină orăşeni, ceea ce au şi reuşit, stabilindu-se la Reşiţa. Au dorit să devină orăşeni, după cum au mărturisit, pentru că lucrul câmpului se desfăşura de dimineaţa până seara, în vreme ce orăşeanul lucra numai 8 ore pe zi, restul timpului fiind pentru distracţie şi odihnă. Al doilea motiv, mărturisit de părinţi, a fost şcoala. Şcoala pentru copiii lor (eu şi fratele meu mai mare), care la oraş era mult mai bună decât cea de la ţară şi îţi deschidea porţile afirmării. Adică, puteai deveni electrician sau reparator de radiouri şi televizoare, ceea ce, în imaginaţia părinţilor mei era un vârf  de realizare profesională şi statut social. Dându-ne la şcoala de la oraş, având şi o încredere mare-mare în şcoală, părinţii mei nu şi-au mai bătut capul prea mult cu educaţia noastră. Însă ne întrebau dacă avem temele făcute şi ne verificau carnetul de note. Notele proaste atrăgeau pedepse. Mama ne trăgea de perciuni (destul de dureros) şi ne interzicea să ieşim la joacă, iar tata ne privea întunecat şi nu vorbea o zi sau două cu noi. Eventual, răspundea monosilabic, să ştim că eram pedepsiţi.

Bun, deci, cam aceasta era atmosfera. Şi, în tot acest timp eu citeam basme. Am citit foarte multe basme şi am fost fermecat şi... format de ele. Aici voiam să ajung. Aş putea spune că, spiritual, am fost format de basme. Foarte mult mi-au plăcut basmele în care Dumnezeu şi Sfântul Petru umblau prin lume şi făceau dreptate, fiindcă îmi dădeau încredere. Însă, mai mult mi-au plăcut basmele în care Prâslea cel Voinic, Făt-Frumos, Greuceanu, băiatul pescarului, fata moşului, cpara (cu trei iezi) ş.a.m.d. îşi făceau dreptate prin propriile puteri fizice şi intelectuale. Şi, întotdeauna am fost de partea binelui şi a adevărului. Mai ales că, în vremea basmelor, binele şi adevărul se detaşau în mod simplu şi evident de rău şi de minciună. Exemplare mi se mai păreau basmele în care într-un castel exista, fie o cămăruţă, fie o ladă, care conţineau nişte secrete şi adevăruri periculoase. „Poţi merge oriunde prin palat, numai în cămăruţa aceasta să nu intri niciodată!”, spunea împăratul. Şi, evident, eroul/eroina nu rezistau tentaţiei de a deschide cămăruţa (sau lada) interzisă. Mai târziu, mi-am dat seama că e vorba de aceeaşi temă cu interdicţia dată de Dumnezeu lui Adam şi Evei de a nu mânca din Pomul Cunoaşterii.

Întotdeauna am fost de partea celor care au deschis cămăruţa secretă, cu toate riscurile. Adevărul, cu feţele lui bune şi rele, parcă mai multe rele, a ieşit la lumină şi trebuia înfruntat. Dacă eroii n-ar fi deschis-o ar fi trăit într-o dulce lene şi ignoranţă. Nicio emoţie, nicio acţiune. Ca un lung somn de după amiază.