Până la alegerile parlamentare mai este o lună și ceva, însă bătaia partidelor pe voturile alegătorilor face deliciul omului simplu. Ca să fiu cinstit, de prin iunie, imediat după locale, și unii, și alții au început să-și arate grija față de popor. Până atunci, și pe unii, și pe alții i-a durut la bască de noi. Nu este nicio noutate. Se întâmplă asta de pe la începutul anilor '90, ca să ni se amintească că ei există, au trecut cu bine peste un mandat de patru ani, dar îşi mai doresc o experienţă asemănătoare în Parlamentul României.
Acum, băieții veseli și cu limbariță, că de aia se apropie campania, vin și se contrează la televizor, considerând că este momentul cel mai potrivit de a ne arăta cât de mult îi interesează soarta noastră. Unii nu uită să ne amintească în continuu că doar în mandatele lor salariile au fost majorate, aproape dublate, în timp ce ceilalţi le arată pisica, pardon, diplomele cu facultăţile şi cursurile de tehnocraţi absolvite în universităţi renumite din Europa şi State. Apoi ajung să se certe ca orbeții, în timp ce epitetele, metaforele și alte figuri de stil răsună pe platourile televiziunilor bucureștene, ca pe stadion, la galerie, la un meci Steaua-Dinamo. Aici nu includ vorbele de ocară şi sudalmele românilor aşezaţi în faţa televizorului, că ar fi prea mult.
Cei care au fost la guvernare și vor să ajungă iarăși ce-au fost, şi chiar mai mult de atât, vor majorări salariale pentru profesori şi medici. Cu orice preţ. Şi nu de începând de anul viitor, ci până de Crăciun, să fie prinşi în bugetul de stat. Că nu de bani ar duce lipsă Guvernul, ci de înţelegere a fenomenelor din societatea românească. Nu gândesc prost, mizând pe recunoştinţa acestor categori profesionale în ziua votului.
Ceilalți, care sunt acum la guvernare şi se jură că știu exact câți lei, euro, dolari, lire sterline, franci elvețieni mai sunt în visteria țării susțin că majorările de salarii sunt gogoși electorali. Că bani nu prea sunt pentru aşa ceva sau că unii visează cai verzi pe pereţi. Până şi preşedintele Klaus Iohannis intră în horă şi îi bate, indirect, obrazul lui Dragnea, şi pe lângă problemele salariilor îi mai aruncă una, să-l doară pe preşedintele PSD drept în inima lui roşie, amintindu-i că până şi unui paznic i se cere cazier curat, darămite unui politician care vrea să ajungă prim-ministru.
Şi este abia începutul. Încălzirea de dinaintea cantonamentului de o lună în care miza e ceva de genul: totul sau nimic. Pentru ei, că pentru noi, varianta cea mai potrivită este cea de pe urmă. Cea cu praful de p-e tobă. Până la viitoarele alegeri, din 2020, când cine ştie ce promisiuni vor mai lansa politicienii noştri pe piaţă.
RSS Feed