Articol

Cartierul reşiţean Cuptoare este locul în care nu ştii dacă să te minunezi de măreţia şi frumuseţea naturii ori să te întristezi de aspectul dezolant al străzilor şi de singurătatea bătrânilor. Deşi este ridicat la rang de cartier al municipiului Reşiţa, Cuptoare este, de fapt, un sat uitat de lume, din care tinerii au plecat, şcoala s-a închis, iar vârstnicii se luptă cu drumurile proaste, cu lipsa reţelelor de apă potabilă şi de canalizare. Nici reţea de gaz metan nu s-a tras la Cuptoare, aşa că apa caldă, încălzirea şi gătitul sunt tot pe bază de foc cu lemne, ca acum câteva sute de ani, când cuptorenii lucrau la cuptoarele de mangal, pentru furnalele din Reşiţa. De unde şi numele, Cuptoare.

Fluturii, fâl-fâl, păsările, cirip-cirip!

Dacă treci, într-o zi de vară, prin satul Cuptoare, inevitabil eşti copleşit de rotunjimea dealurilor înalte şi înverzite, cu poieni de un verde strălucitor, cu margini de codru des, cu livezi, cu păşuni, dar şi cu unele culmi năpădite de lanuri de ferigă. Totul e minunat, fâneţele amiros a floare, caii frumoşi pasc pe costişe, fluturii, fâl-fâl, păsările, cirip-cirip! Un loc ideal pentru pensiuni şi case de vacanţă. Dacă n-ar lipsi infrastructura. Cum spuneam, afară de drumul judeţean asfaltat care duce de la Reşiţa spre Semenic şi Gărâna (DJ 582), drum care străbate satul Cuptoare, toate celelalte sunt, de fapt, un fel de drumuri agricole, peticite pe alocuri cu piatră şi zgură.

Locul unde nu se întâmplă nimic

N-avem nimic aici, ne spune o femeie în vârstă, bine, măcar, că ne-au băgat telefon. Uitaţ’ cum arată şcoala! Au plecat copiii, nu-i mai şcoală! Lumea merge numa’ la biserică şi la morminţ’, mai spune femeia.

La biserică, într-adevăr era ceva lume, pentru că era o înmormântare. Personal, eram acolo tocmai cu ocazia acestui trist eveniment. S-a stins din viaţă un coleg, poate aţi auzit de el, poate nu, a fost Gheorghe Hulber, administrator la Teatrul de Vest Reşiţa, şi avea o căsuţă în Cuptoare.

Loc frumos, loc cu verdeaţă

Conform tradiţiei de prin sate, care la oraş nu se mai păstrează, la Cuptoare, mortul, în drumul său spre cele veşnice poposeşte şi în biserică, unde i se face o slujbă frumoasă. De acolo este dus la cimitir, cu popasuri pentru rugăciune. Popasurile sunt plătite de familia mortului, de apropiaţi, de prieteni. În cazul cortegiului funerar, drumul prost nu pare o mare problemă, fiindcă înaintează încet şi legănat, cu opriri pentru rugăciune care mai întârzie, cât se mai poate, plecarea mortului dintre cei dragi. Însă, Doamne fereşte să fii grăbit prin Cuptoare! Îţi poţi strivi genunchii sau planetarele, după caz. Noi, fără grabă, am ajuns în apropierea cimitirului, maşina cu sicriul a ambalat să urce ultima pantă abruptă a drumului spart şi am ajuns pe un platou, un loc frumos, loc cu verdeaţă, unde nişte cai roibi superbi îşi fluturau coamele blonde! Grădina Raiului nu poate arăta mai frumos! Totuşi, şi aici am avut parte de o surpriză. Ultimii douăzeci-treizeci de metri de drum până la poarta cimititrului nu există! Se urcă pe o păşune în coasta dealului. Dacă e soare şi iarba e zvântată, se urcă cu grijă. Dacă plouă sau e zăpadă, se urcă pe coate şi genunchi. Nu e uşor, la Cuptoare, să treci în lumea de dincolo. Nu ştim dacă Primăria Reşiţa a lăsat această ultimă şi grea încercare din marginea vieţii dinadins ori e vorba de o dulce şi tristă nepăsare. Tinerii musculoşi, care luaseră sicriul pe umeri, au ucat panta înierbată în viteză, folosindu-se de principiul inerţiei ca să nu fie atraşi la vale de gravitaţie. Până la urmă, mai cu încurajări, mai sprijinindu-ne unii pe alţii, am pătruns cu toţii în cimitirul de pe deal, frumos împodobit cu brazi funerari. Slujba, îngropăciunea, lacrimi discrete. S-au împărţit punguţe cu pituţe şi colivă. Noroc, mare noroc că n-a plouat, că am fi coborât din cimitir pe cur, spunea un coleg îndurerat.

Şcoala de cai!

Drumul de întoarcere. Treceam pe lângă fosta şcoală, asupra căreia ne-a atras atenţia femeia în vârstă. Hai, să intrăm! Clădirea, deşi părăginită, mai păstrează ceva din frumuseţea arhitecturii sovietice. Să recunoaştem, de la ruşi n-am moştenit numai lucruri urâte. Clădirea aceasta, chiar a avut ceva frumuseţe, iar, acum, inspiră ceva mister. De departe. Pentru că de aproape, altă surpriză! Pute îngrozitor! Toate încăperile, şi la parter, dar şi la etaj(!), sunt pardosite cu un amestec uluitor de manuale şi balegă de cal. Şcoala este un adăpost improvizat pentru cai. La parter, în umbra sălilor de clasă, chiar erau nişte cai care se ascundeau de căldură. N-am putut intra din cauza stratului gros de căcat. La etaj, ne-am aventurat câţiva paşi, sărind cu dibăcie pe pagini şi coperte de cărţi. De religie, de geografie, de matematică. Repede, repede, afară! Am respirat aer curat, de munte, ne-am şters încălţămintele de iarba din curte.

La revedere, şcoală dragă, / La revedere, noi plecăm! / De-ai şti tu, dragă, ce rău ne pare / şi cât de mult noi regretăm!

Am lăsat şcoala în spate, am trecut pe lângă grădini cu grupuri de căpiţe aromate, pe lângă case de vânzare. La întoarcere, ne-au însoţit, dealuri înalte, păduri, fâneţe şi un cer dramatic, cu nori străpunşi de raze solare.