Articol

Biblioteca Judeţeană Paul Iorgovici Caraş-Severin derulează un proiect sub genericul „Cu cărţile pe faţă”. În cadrul proiectului, printre altele, cititorii bibliotecii sunt îndemnaţi de către bibliotecari să se fotografieze cu una din cărţile împrumutate şi să posteze fotografia pe un site de socializare, iar odată cu postarea să îndemne alţi 5 cititori să facă acelaşi lucru. Aşa „am căzut şi eu în plasa” acestui joc, fiind îndemnat de un prieten să iau o carte de la biblioteca judeţeană, să mă fotografiez şi să trimit îndemnul mai departe. De data aceasta, la bibliotecă, acum trei zile, am întrebat cele două bibliotecare să-mi recomande o carte. Iar una dintre ele m-a întrebat dacă nu mă interesează să citesc un volum scris de proaspătul laureat cu Premiul Nobel pentru literatură, Kazuo Ishiguro. Ba, da, mă interesează. Am primit volumul „Să nu mă părăseşti” de Kazuo Ishiguro, ed. Polirom, Bucureşti, 2011, traducerea din limba engleză de Vali Florescu. Cartea, apărută în anul 2005, la Londra, cu titlul original „Never let me go”, a fost şi ecranizată în anul 2010, în regia lui Mark Romanek. Să mai amintim că scriitorul de origine japoneză s-a născut în 1954 la Nagasaki, dar trăieşte din adolescenţă în Marea Britanie, unde s-a stabilit cu părinţii. Este, aşadar, scriitor englez de origine japoneză.

Cu blândeţe despre cruzime

„Să nu mă părăseşti” este un roman uluitor, palpitant, senin, melodramatic, tragic, pe alocuri cinic. Un roman în care este vorba despre copilărie, adolescenţă, sexualitate, prietenie, despărţire, iubire şi vise. Despre tinereţe şi maturitate, despre sensul existenţei, despre moarte. Este un roman în care se povesteşte cu blândeţe despre cruzime. Teoretic este un roman SF, însă în lumea inventată de Ishiguro ne descoperim noi, cititorii, cu sentimentele, bucuriile şi spaimele noastre.

Acţiunea începe într-un centru „special”, din Anglia anilor 70, unde sunt crescuţi şi educaţi nişte copii ca într-un lagăr. Dar, şefii, paznicii şi educatorii centrului sunt blânzi cu „elevii”, îi îngrijesc, le asigură tratament medical, îi educă. Li se explică elevilor că sănătatea lor, „atât cea interioară cât şi cea exterioară” este foarte importantă, fiindcă ei sunt „speciali”. Copiii înţeleg, încet-încet, că ei sunt, de fapt, nişte clone, crescute pentru a fi donatori de organe, „la momentul potrivit”. Dar, nimeni nu ştie când va fi momentul. Felul în care sunt crescuţi îi face să îşi accepte soarta cu oarecare seninătate, aşa cum orice om acceptă că odată va muri. Iar iminenţa sfârşitului tragic, face ca toate naivităţile din acea lume, micile conflicte, gesturile, prieteniile, supărările, să capete accente de o intensitate dureroasă. În timp ce autorul, prin intermediul povestitorului, Kathy, ne descrie lagărul blândeţii, cititorul se poate aştepata ca acumularea tensiunii să ducă la o explozie, o revoltă, o „mişcare de eliberare”, însă, pe măsură ce trece timpul, înţelegem că aşa ceva nu se va întâmpla, tot aşa cum oamenii din lumea reală ştiu că vor muri, dar nu se revoltă în grup pentru asta, nu rup gardurile, nu încearcă să scape, fiindcă nu există scăpare şi „aşa este normal” să se întâmple. În centrul de educare e şi mai normal, fiindcă în acest spirit sunt crescuţi copiii şi, unii, chair, aşteaptă cu interes momentul în care vor deveni donatori.

Trei ani de veşnicie

În această lume „specială”, copiii cresc, îşi descoperă sexualitatea, visează şi se îndrăgostesc. Pentru că nu se ştie precis ce va fi şi cum va fi, printre copii se nasc legende, care sunt transmise peste generaţii. O legendă, despre care se crede că ar fi adevărată, spune că dacă un băiat şi o fată se iubesc cu adevărat şi dacă reuşesc să dovedească acest lucru în faţa unei instanţe de specialişti „din afară”, atunci celor doi li se permite să trăiască împreună, liberi şi îndrăgostiţi, aproximativ trei ani, înainte de a deveni donatori. Cu alte cuvinte, momentul donării se amână cu trei ani de veşnicie. În grupul de copii se formează un triunghi alcătuit din două fete şi un băiat, care de mici sunt prieteni. E vorba de povestitoare, Kahy, de băiatul Tommy şi de prietena lor, Ruth. Copiii cresc şi Ruth cu Tommy alcătuiesc un cuplu. Iar, Kathy este prietena şi sfătuitoarea lor. Evident că Tommy şi Kathy se iubesc, dar Ruth este cea care a reuşit să câştige statutul de iubită a lui Tommy. Însă, în tot acest timp, se dezvoltă obsesia cu privire la cei trei ani de iubire, cei trei ani de amânare a momentului când se produce prima donare. Iar Kathy şi Tommy, când obţin o oarecare libertate de a ieşi în lume, în orele de învoire, pornesc în căutarea anilor de iubire care ar putea să li se acorde de o anumită instanţă. Încercările lor se sfârşesc în mod neaşteptat, însă, odată cu cei, înţelegem, poate, că acea căutare a iluziei a fost, de fapt, viaţa. Aceasta a fost toată viaţa!

O carte densă, cu momente fantastice, în care gesturile mici, naive, stângăciile, atingerile, privirile, unele cuvinte rostite sau nerostite, replicile gândite sau întâmplătoare, primesc dimensiuni cosmice.