Pe Mircea Cavadia l-am cunoscut în ianuarie 1994. Îi citisem până atunci articolele din ziar, ba chiar și o carte, auzisem de el de la prietenii care se învârteau în aceleași cercuri, însă doar atât. Părerile erau împărțite: unii spuneau că era bun (ca și meserie) și dat dracu în tot ceea ce făcea. Alții povesteau despre el că era doar rău și că ar fi fost bine să nu fi ajuns să scrie despre tine.
Eu l-am cunoscut altfel. Nu din cele povestite de unii sau alții, ci din redacția ziarului Timpul. Zece ani, am lucrat în aceeași echipă. Am fost ca într-o familie. Mai bine spus, am avut norocul să lucrez cu Nea Mircea. Îi spun Nea Mircea, deși a fost mai mare ca mine cu doar patru ani. Respectul în acest caz vine nu neaparat din anii care ne despărțeau, cât mai ales din recunoașterea valorii ziaristului, romancierului, umoristului, epigramistului așezat în fața unei mașini de scris care țăcănea enervant de tare și nu te lăsa să te concentrezi. Din această simplă înșiruire de preocupări și deprinderi literare ne dăm seama că pentru el cuvântul scris nu avea taine. Era la fel ca fierul cald în cleștele fierarului. Îl întorcea pe toate părțile, îl șlefuia și îl așeza în locul potrivit, fie că era vorba de un articol, de un roman sau de o piesă de teatru.
Am avut birourile alăturate și doar un perete ne despărțea. Prin acel perete îi simțeam până și răsuflarea. Mereu concentrat la editorialele pe care le scria zi de zi. (Numărați zilele lucrătoare dintr-un an și înmulțiți-le cu anii anii lucrați de el la Timpul, ca să aveți idee câte astfel de editoriale a scris în viața lui). Mereu în căutare de subiecte, de proiecte legate de punere în scenă ale propriilor piese de teatru, de organizare de festivaluri de umor. După fiecare eveniment de acest gen ne aduna pe lângă el și ne povestea în amănunt lucruri de culise, cu har și mult umor. Mereu nemulțumit (cred că asta a fost marea lui „calitate“), mereu chitit pe politicieni, indiferent de rangul lor, și pe cei care dictau și conduceau comunitățile. Din cauza asta era rău și evitat de cei care se simțeau cu musca pe căciulă. Mereu agitat și, mai ales, mereu cu țigara în mână. Acesta era Corcodel. Îi spun așa, din respect, pentru că la rându-i și el le spunea la fel noilor veniți în redacție.
Am spus toate acestea în loc de invitație pentru cei care l-au cunoscut sau nu pe Mircea Cavadia de a veni astăzi la Casa de Cultură a Sindicatelor din Reșița, începând cu ora 3 și un sfert, unde va avea loc a doua ediție a Festivalului Internațional de Umor ce-i poartă numele. De acolo, din înaltul cel mai înalt al ceriului, cu siguranță că Nea Mircea se va bucura văzându-ne la un loc pe cât mai mulți dintre noi.
RSS Feed