Articol

Milton Keynes este un oraş englez, situat la 72 de kilometri nord-vest de Londra şi are o populaţie de aproximativ 250.000 de locuitori. La recensământul din 2011 avea 230.000 de locuitori, însă, de atunci populaţia oraşului a tot crescut, în special datorită miilor de emigranţi stabiliţi în localitate, atraşi de locurile de muncă oferite mai ales de imensele depozite de tranzit, multe construite recent, pentru a asigura exportul mărfurilor în America, Asia, Europa, prin aeroporturile londoneze, dar şi cu nesfârşite convoaie de TIR-uri, care duc mărfurile spre porturi ori, direct pe şosea, spre Europa. Deci, mărfurile sunt transportate din fabrici în aceste depozite, unde sunt sortate, verificate, ambalate, iarăşi verificate şi trimise spre pieţele din întreaga lume. Desigur, se lucrează automatizat, dar lucrătorii de la benzile rulante sunt necesari. Muncă grea. Nu toţi rezistă. Dar vin alţii şi alţii, pentru că se face calificarea la locul de muncă şi salariul, în jurul a 1.000 de lire sterline, este atractiv pentru est-europeni. Pentru un român, e vorba de aproximativ 6.000 de lei pe lună (60 de milioane pe lună, în lei vechi). Evident, şi cheltuielile sunt pe măsură. Unii, mai economi, reuşesc să strângă ceva bani, ceilalţi învaţă repede să trăiască englezeşte şi cheltuiesc cam tot ce câştigă.

Am mai spus-o şi cu altă ocazie, în Milton Keynes sunt locuitori de pe toate continentele şi, în ultimii ani, s-au înmulţit emigranţii din ţările Europei de Est. La o primă vedere, pare că, dintre est-europeni, polonezii sunt cei mai mulţi, dar există şi mari comunităţi de români, letoni, estoni şi lituanieni. Nu lipsesc nici ungurii, cehii, sârbii, albanezii.

În Milton Keynes am sărbătorit Crăciunul şi mă pregătesc de Revelion. Crăciunul a fost un party cu mai mulţi membrii din familie şi ceva colaterali, în plus cu vreo câţiva prieteni, colegi de muncă ai rudelor mele stabilite provizoriu (cred) aici. În colţul camerei era un brad împodobit. Mâncarea a fost tradiţional românească (supă cu tăiţei - ca-n Banat, friptură, cârnaţi, sarmale, mămăliguţă - ca-n Moldova, tort - ca la cofetărie). Berea a fost poloneză, nemţească şi belgiană, vinul a fost american, coniacul franţuzesc. Cineva a adus şi ţuică, a fost şi whiskey american, de n-am mai fost capabili să le biruim, personal, cu americanii m-am răfuit a doua zi. Muzica, rock, pop, house, dance. Cineva a cerut colinde cu Hruşcă, dar a fost luat în glumă şi fluierat.

La biserică n-am fost. Am fost în primăvara aceasta, în aprilie, de Paşti, în singura biserică ce pare activă în Milton Keynes, care adună în ea toate cultele creştine (mai puţin cel ortodox). Erau acolo numai africani şi pakistanezi şi s-au uitat cam strâmb la mine, ca la un intrus. Probabil şi din cauză că insistam să-i fotografiez şi, pe la mijlocul lecturilor din Biblie, care nu se terminau, mi-am zis că o fi repetiţia mama înţelepciunii, dar poveştile astea englezeşti le ştiu şi pe româneşte, aşa că m-am ridicat din mijlocul rândului, unde mă plasase un binevoitor, şi, după ce am deranjat politicos o sumă de afro-englezi, sorry, sorry, sorry, am ieşit sub cerul care m-a întâmpinat binevoitor. Cu soare.  A doua zi de Paşti, când am vrut să asist la un concert cu muzică de cor, nu m-au mai primit în biserică. Au zis că e concert numai pentru... aparţinători. Sau aşa ceva. Cred că se vedea de la o poştă că nu-s vreun catolic african. Anul acesta şi de Crăciun a fost soare la Milton Keynes, un soare primăvăratic de aprilie, deşi, înainte de Crăciun au fost şi câteva reprize de ploaie englezească. Deci, n-am mai fost la biserică.

Mai revin puţin la party-ul din ziua de Crăciun (v-aţi dat seama, desigur, că pe-aici, aşa se zice la chef sau la agapă creştinească - party). Au fost şi mulţi tineri la party. Am glumit, am zis bancuri, s-au povestit amintiri din România, s-au făcut poze. La poze, am râs, ne-am strâmbat, ne-am pus în cap nişte peruci. Au ieşit poze din acelea pe care le pui pe feisbuc, dacă vrei să te faci de râs. Apoi, dacă te numeşte cineva, din greşeală, ministru pe undeva, la sănătate ori, doamne fereşte!, la educaţie, eşti revocat din cauza opiniei publice indignate.

Ce să zic, a fost frumos de Crăciun în Anglia. A fost cam ca pe vremea comuniştilor, în tinereţe, când trăgeam chefuri de Paşti, de 1 Mai, de 23 August, de Crăciun şi de Revelion. Căci toate mergeau la grămadă. Cu vodcă rusească, rom cubanez şi zaibăr oltenesc. Numai berile nu erau aşa cosmopolite şi n-aveam feisbuc. Dar, ascultam posturile de radio interzise, Europa Liberă şi Vocea Americii. Mai ales programele muzicale de la Europa Liberă. Chefurile erau, cred, şi un fel de eliberare din chingile sistemului comunist, extrem de rigid. Acum, din ce vor să se elibereze tinerii aceştia, nimeriţi pe aşa-zisul tărâm al libertăţii?! Probabil că din programul monoton şi obositor al zilelor de muncă. O fi bine, o fi rău?! Doar v-am spus ce am văzut eu că este.