Articol

Pâinea, carnea şi vinul sunt alimente încărcate cu valoare simbolică încă din primele zile ale existenţei mitologice ale acestei lumi. Conform scripturilor, primii oameni născuţi în mod natural, Abel şi Cain, s-au născut gata destinaţi unor ocupaţii de bază, unul păstor, celălalt, agricultor. Astfel, ei asigurau cele necesare traiului, carne şi pâine, iar Dumnezeu le-a permis să le consume, cu condiţia să îi închine şi Lui o parte din producţie, prin arderi de tot, ritualuri de jertfă ce reprezentau un legământ între puţinii oameni de pe pământ şi Dumnezeu, dar, mai reprezentau şi permisiunea Domnului ca oamenii să jertfească vieţi pentru a se hrăni. Iar Dumnezeu aprecia foarte mult jertfele de carne, de unde a apărut şi primul conflict din istoria mitologică a omenirii. Cain, agricultorul, gelos pe succesul jertfei de carne a lui Abel în faţa lui Dumnezeu, şi-a ucis fratele.

Şi vinul, ceva mai târziu, a devenit un aliment sacru, ştiut fiind faptul că pâinea ar fi chiar trupul lui Iisus, iar vinul, sângele Său. Altfel spus, conform tradiţiei, o masă alcătuită din pâine, carne şi vin, reprezintă o mâncare completă.

Acum, însă, vreau să vorbesc, puţin, despre pâine. Dar, nu din perspectivă mitologică, ci, din perspectivă modernă şi contemporană. Pâinea, acest aliment atât de apreciat de români! Aceasta de aproximativ o sută de ani, după ce au lăsat mămăliga în planul doi. Un aliment atât de apreciat, atât de important, încât a născut şi zicala: Pâinea se câştigă greu!, care, până la urmă, are sensul că oamenii trebuie să trudească din greu pentru viaţă! Cum ar veni, pâinea înseamnă viaţă.

În satul natal, cuptorul zidit în casă, dar şi cel din curte, reprezentau puncte centrale din gospodărie, iar cocerea pâinii era o activitate solemnă, cumva, ritualică, la care participau toţi membrii familiei. După ce se făcea jar din vreascuri şi din tuleie, aluatul alb, turnat în forme rotunde din tablă, era introdus cu grijă în cuptor, iar pâinile ieşeau dodoloaţe şi luminoase ca soarele! Pâinea cu coaja arămie şi cu miezul alb ca laptele, mirosind îmbătător a… pâine, era o minune care producea bucurie şi dădea siguranţă întregii familii.

Când tata s-a angajat la oraş, în fabrică, ne-am mutat cu toţii la poalele furnalelor din Reşiţa. Banii erau drămuiţi cu grijă, aşa că noi cumpăram numai pâine semi. La oraş se făceau trei feluri de pâine: albă, semi şi neagră. Pâinea albă era pentru domni (pentru tovarăşii domni). Pâinea neagră era pentru săraci. Ca să nu părem chiar săraci, părinţii mei au optat pentru pâinea semi, adică, nici prea-prea, nici foarte-foarte! Cu toate acestea, copil fiind, am cam suferit când trebuia să scot gustarea din ghiozdan, în pauză, la şcoală, şi pâinea mea era semi, în timp ce a colegilor mei era albă. Am suferit în tăcere, căci n-am spus acest lucru niciodată. Alteori mă ascundeam când era să-mi mănânc felia de pâine unsă cu untură, mai rar, cu unt.

S-a răsturnat lumea, comunismul a fost, zice că, „aruncat la groapa de gunoi a istoriei” şi ne-am întâlnit cu capitalismul. Şi cu capitaliştii. Prin anii 90, am fost şi eu în vizită în străinătăţuri şi m-am mirat foarte, când am văzut că pâinea integrală (neagră), e pe acolo, mai scumpă decât pâinea albă. Şi, încet-încet, am aflat cu toţii minunea! Este exact invers! Pâinea neagră e pâinea bună! Pâinea neagră e pentru domni, iar pâinea albă e pentru săraci!