Articol

Există o fascinaţie a viitorului, aşa cum şi-l închipuie, culmea(!), în special oamenii maturi sau vârstnici. Din cele mai vechi timpuri, profeţii au fost bătrâni! Este, oarecum, explicabil, deoarece pentru a profeţi viitorul ai nevoie de ceva experienţă. Nimeni nu are încredere în profeţii tineri. Copil fiind, îţi ajunge prezentul. Dar, „oamenii mari” nu te lasă în pace. Ne aducem aminte cu toţii de vremurile în care eram copii şi ni se adresa convenţionala întrebare: „Ce vrei să te faci când te faci mare?”  Pe mine mă încurca teribil această întrebare, fiindcă îmi ajungea cu deasupra de măsură copilăria cu jocurile ei. Întrebarea, ce vrei să faci, îmi stârnea în imaginaţie proiectele din aceaşi zi: să mă dau cu sania, să fac un om de zăpadă, să merg la pârâu la baie, să mă joc cu mingea, să-mi fac un arc cu săgeţi, o colibă, o maşinuţă cioplită din lemn ş.a.m.d., în funcţie de anotimp. Dar, dacă „oamenii mari” insistau cu întrebarea formulată pe termen lung, „când vei fi mare”, răspunsul era inspirat tot din jocurile copilăriei: cow-boy, fotbalist, militar, miliţian, şofer... Un model interesant pentru ce aş fi vrut să mă fac când mă făceam mare, a fost căprarul satului, care, dimineaţa, suna dintr-un corn şi stârnea agitaţie în toate gospodăriile; a venit căprarul, repede-repede, să scoatem caprele la stradă, să le ducă la păscut. Puterea cornului, al cărui sunet mişca întreg satul, era fascinantă, aşa că tare aş fi vrut ca, odată şi-odată, să fiu la fel de puternic, influent, măreţ, chiar, cum era căprarul satului. Însă, nimic din aceste proiecţii nu presupuneau vreo schimbare. Pentru ce să-ţi propui schimbare în viaţa ta şi în satul tău, când eşti fericit?!

Mai târziu, când am întâlnit oraşul, tot copil fiind, m-am întâlnit şi cu ideea de „progres”. Viitorul trebuia să fie cu schimbări majore, desigur, spre bine şi tot mai bine. Nimic nu era bun aşa cum era. Trebuiau făcute străzi noi, construcţii tot mai înalte, maşini noi, maşini zburătoare, trotuare rulante, avioane, rachete care să ne ducă în cosmos! Nu puteam să nu mă las contaminat de visurile „pioniereşti”, mai ales că eram şi pionier. De-acum, spuneam că vreau să mă fac reparator radio-TV, inginer sau cosmonaut. Deşi, în străfundul meu, ştiam că nu vreau asta. O dată, prin clasa a patra, după ce am descoperit plăcerea lecturilor, a cititului şi a scrisului, când ne-a chestionat învăţătoarea, am spus că vreau să mă fac lingvist, fără să ştiu prea bine ce-i aia. Dar, toată clasa a râs. Ce draq de meserie e aia?! Bine, atunci, pictor! Bleah, nici aia nu e vreo meserie! Asta e! Decât să mă fac de râs, am revenit la „visurile” trasate de societate conform planului de industrializare, de dezvoltare a societăţii, de ajungere a capitalismului din urmă!

Bun aşa! Iată că, de vreo 27 de ani, am ajuns la capitalism, dar tot nu l-am prins din urmă! De peste un sfert de veac, facem planuri. Şi cei mai preţioşi oameni sunt cei care ne desenează viitorul. Ne vorbesc de autostrăzi (chiar suspendate), de căi ferate moderne, de oraşe şi sate modernizate, de şcoli cu veceuri europene, nu turceşti, spitale moderne, închisori spaţioase, de transport în comun modern, economic, confortabil, silenţios. De când sunt jurnalist, observ că sunt enorm de multe ştiri despre ce o să fie. Dar, cea mai mare parte din acea enormitate nu se împlineşte.

Nu vreau să descurajez pe nimeni. Şi eu sunt de părere că avem nevoie de oamenii care visează. Şi, mai ales, de cei care au puterea (conform formulei comune) „să transforme visurile în realitate”. În acelaşi timp, e mare nevoie de  oamenii care văd limpede ce ar fi de făcut astăzi. Sau mâine, adică, luni.

A! Prins de trecut şi surprins de prezent, era să uit ce era mai important, ce am promis din titlu: Cum va fi Reşiţa în viitor. Păi, din câte am aflat, va fi un oraş modern, cu tramvai modern, cu autoturisme electrice şi case alimentate cu energie de la soare. Un oraş de vis!