Articol

Astăzi este Ziua Mondială a Libertăţii Presei. O chestie firească, în condiţiile în care în lume se sărbătoresc ora pământului, a ursului, a surâsului, a soarelui, a greierului, a lunii, a dragostei, a mâinilor, a muncii, a femeii, a aerului, a frumuseţii, a bărbatului, a solului, a copilului, a apei şi exemplele pot continua. O astfel de  zi este de salutat şi de remarcat în contextul în care, în orice societate civilizată presa îşi are rostul ei bine stabilit, chiar dacă unii o înjură, alţii o împuşcă, la propriu, ori o târăsc prin tribunale.

Dar nu despre o astfel de faţă a libertăţii presei vreau să scriu, ci despre faptul că, deşi s-a maturizat, presa românească se confruntă cu probleme dintre cele mai complicate. Plecând de la numărul ziarelor tipărite care mai există pe piaţă şi până la interesul românilor pentru citit.

Dacă în primele luni ale anului 1990 oamenii se trezeau cu noaptea-n cap şi stăteau la cozi interminabile pentru a cumpăra un ziar şi devorau pur şi simplu orice informaţie, care între noi fie vorba provenea din surse ce nu puteau fi verificate, astăzi ne aflăm în situaţia în care cotidianele centrale care ajung într-un târg de provincie să fie numărate pe degetele de la o mână, din lipsă de...cititori. La fel stau lucrurile în cazul ziarelor locale, lipsite de finanţare, cu ziarişti plătiţi precum muncitorii necalificaţi şi cu o identitale editorială precară. Mai au, încă, căutare tabloidele, revistele pentru bărbaţi şi cele mondene, precum şi cele cu tematică economică.

Întrebarea care se pune: unde a dispărut acel cititor avid din anii ’90? Este adevărat, în cei 27 de ani şi patru luni şi un pic de libertate, şi presa românească şi-a pierdut din credibilitate. Ca multe alte entităţi din societatea post-comunistă, şi ea a curvit în anumite momente. Poate nu pentru că ar fi vrut neaparat să sară dintr-o parte într-alta, cât din nevoia de a supravieţui tranziţiei nesfârşite. Dar aceasta nu este singurul motiv pentru care ziarele scrise, cu miros de plumb şi de cerneală tipografică, sunt tot mai puţine pe piaţă. Poate ne-am făcut atâtea iluzii, iar astăzi nu ştim unde şi de ce nu devin realitate.

Cauzele trebuie căutate şi în evoluţia fulminantă a tehnologiei. Imaginea cu cetăţeanul care citeşte ziarul dimineaţa la cafeluţă nu se va întoarce prea curând. Asta însemnând zeci, dacă nu sute de ani. În locul chioşcului Rodipet, cititorul modern are un telefon cu care poate accesa şi citi nu un cotidian, nu zece şi nici o sută, ci mii de ziare din lumea întreagă. Cu un singur clic află în timp real tot ce se întâmplă în lume. Informaţia aleargă într-un ritm ameţitor, fără să-l coste vreun bănuţ pe cititor. Totul este servit la botul calului, proaspăt, ca pâinea caldă scoasă din cuptor. Şi atunci, cum şi, mai ales, de ce să apeleze la un cotidian tipărit care îi scoate banii din portofel?

În plus, în România mai mulţi sunt cei care scriu, decât cei care citesc. A se vedea nu doar ziarele tipărite, ci şi cărţile ce nu mai prezintă interesul de altădată. De ziua lor, a celor care continuă să scrie, pentru că s-au născut cu acest har, preţuirea noastră ar trebui să fie înzecită, dacă nu cumva chiar este, fără să-mi fi dat seama până acum.