Articol

Un personaj important din administraţia publică îmi povesteşte despre aventurile primarilor care merg la Bucureşti, pe la ministere, ca să obţină finanţări pe proiecte guvernamentale sau europene. Deci, când mergi la un minister, intri într-o junglă populată cu o faună ministerială, cu directori, directori adjuncţi, şefi de departamente, care, teoretic, sunt puşi acolo ca să te ajute. Practic, te pasează de la unul la altul, de multe ori te descurajează, ca să înţelegi că nu ai nicio şansă, dacă nu vii recomandat de omul potrivit. Mai mult, unii, pur şi simplu refuză să facă ceea ce au obligaţia să facă ori li se ordonă de către un şef ierarhic superior.

Toţi sunt legaţi prin relaţii complicate, îndelung cimentate, pe care numai ei le ştiu. Îţi dau de înţeles că trebuie „să ungi roata” ca să funcţioneze. Unii o ung, alţii insistă pe la alte cunoştinţe mai vechi, cu mai mult sau mai puţin succes. Desigur, mai sunt şi primari, sau trimişi ai primarilor, care se descurajează şi renunţă. „Îl bag în mă-sa de proiect! Mă duc acasă şi asfaltez cu ce am în buget. Sau nu mai asfaltez!”, îşi zice primarul din provincie, după vreo două-trei zile de alergătură prin jungla ministerială.

Incredibil!, mi-am zis. Poate că preopinentul exagerează. E adevărat, omul meu din administraţie îmi povestea despre perioada, nu de mult trecută, când Guvernul era politic, iar miniştrii şi secretarii de stat, la fel. Însă, oamenii de la nivelul doi şi trei din ministere sunt tot ăia! Sunt „specialiştii” care au rămas, fiindcă fără ei nu se poate! Şi mi-am adus aminte de aventura mea prin „junglă”, din anul 1990. Am mai povestit-o, dar o reiau pe scurt. Eram vicepreşedinte de sindicat la Combinatul Siderurgic Reşiţa şi, după o consfătuire cu conducerea combinatului, am plecat la Ministerul Metalurgiei să cerem. Să cerem comenzi! Căci pe atunci, aşa se lucra. Ministerul dădea comenzile de producţie şi stabilea unde, la ce beneficiar să meargă marfa. Şi am observat o agitaţie a colegilor mei, mai experimentaţi, de la sindicat, care pregăteau pachete. Despre ce era vorba? Despre un porc, primit de la crescătoria combinatului, care a fost tranşat în bucăţi de câte 4-5 kilograme. Mai era şi ceva cafea şi dulciuri de la „ajutoare”. Fiindcă erau ajutoare berechet, veniseră din Germania, parcă şi Franţa. Deja împărţiserăm mai multe ture prin secţii, dar tot mai erau în depozit. Aşa că am plecat la Bucureşti cu porcul şi cu ajutoarele. Eu fusesem luat mai mult ca o anexă. Eram tânăr, fără experienţă, dar „vorbeam bine” (ziceau colegii), aşa că, cine ştie, poate voi fi şi eu de folos cumva. Scurt pe doi, colegii mei mai experimentaţi aveau notate numele „specialiştilor” din minister şi uşile aferente. Mergeam din birou în birou, spuneam cine suntem, eram aşteptaţi, se pare. „Specialiştii” ne indicau numărul şi culoarea maşinii din parcare, care desigur, avea portbagajul deschis. Ne-a luat vreo două-trei ore până să distribuim marfa. La final, strângeri de mână, urări de bine, trăiască libertatea şi democraţia! Cred că am primit şi comenzile cerute. Ori le-am primit prin fax. Nu mai ştiu. Eram, totuşi, nedumerit. Colegii mi-au spus că, hă-hăă, să fii tu sănătos, asta-i tradiţia! Aşa se procedează de când e lumea. Deci, nu era vorba despre „o cucerire revoluţionară”, era un obicei transmis din generaţie în generaţie, dinainte de revoluţie.

Ei, da, asta e întâmplarea cu porcul şi comenzile. Probabil că mulţi dintre cei care lucrau pe atunci în minister nu mai lucrează. Nici acel minister nu mai există. Dar „tradiţiile” nu mor aşa uşor. Se transmit peste generaţii, ca şi culoarea ochilor.