Cineva scria (pe Facebook, bineînţeles), că începi să exişti din momentul în care cineva te iubeşte. Sau, altfel spus, începi să exişti din momentul în care începi să fii iubit. Afirmaţia, fiind ieşită din tastatura şi inima unei domnişoare, are desigur un înţeles mai special. E, probabil, vorba despre aspiraţia spre sufletul pereche, spre acea iubire ideală, pe care (forţând puţin nota) ţi-o poate oferi un prinţ, drept şi viteaz, călare pe un cal alb. Dacă eşti o domnişoară bine crescută, educată, sensibilă, numai bună de tăvălit în pat, iubirea prinţului, destul de deştept ca să-şi dea seama de calităţile tale, şi destul de maturizat sexual ca să i se pună pata pe tine şi pe ochi, să orbească şi să nu mai vadă pe nimeni alticneva, poate reprezenta împlinirea unui vis de tinereţe. Cel mai mare vis! Deşi, visul e mare, e unul particular. Pentru că, în general, de când ne naştem, în mod normal, avem asigurată iubirea necondiţionată a mamelor noastre. Vorbim de situaţii normale, nu de excepţii patologice. Pe urmă, mai sunt vreo două perechi de bunici, poate şi fraţi, de o pleiadă de mătuşi, verişori/verişoare, unchi, care, chiar şi aceia invidioşi pe mamă-ta, încep să te iubească din prima clipă. Deci, eşti iubit şi, din această perspectivă, începi să exişti din primul moment al naşterii tale. Problema e că, după părerea mea, prea multă lume, începând din copilărie, cu prelungiri pe o perioadă nedeterminată, doreşte să fie iubită. Mai ales că, tot din prima clipă, chiar în perioada în care eşti iubit, începi să şi deranjezi. Caca, pişi, papa, pe urmă prostiile obişnuite din copilărie, pe urmă prostiile obişnuite (sau mai puţin obişnuite) din tinereţe şi maturitate, gafele, eşecurile, succesele, toate acestea deranjează. Şi, ca să fii iubit, joci teatru, alergi după succes, după bani. E o întreagă nebunie a unui spectacol mondial, în care lumea aleargă să fie iubită ori, cel puţin, admirată. Aceasta nu se întâmplă de azi, de ieri, e din vremuri biblice, din Vechiul Testament, perioadă mai specială, în care oamenii se stăruiau să se facă frumoşi în primul rând în faţa lui Dumnezeu, pentru ca El să-i iubească. Cel puţin aşa rezultă din Carte, nu ştim dacă în viaţa reală a fost chiar aşa! De fapt, aceasta e şi una din marile deosebiri între Vechiul Testament şi Noul Testament. În testamentul cel nou, Iisus Hristos (Isus Cristos) vine cu o inovaţie care a schimbat substanţial lumea. El a propus ca, în primul rând tu să iubeşti. Restul vine de la sine. Sigur, a făcut şi o propunere greu de înghiţit, să-l iubeşti şi pe duşmanul tău! Omeneşte e aproape imposibil, aş spune că e şi nenatural. Dar, ca idee filosofică, e ceva uluitor şi salvator. Şi, aş zice că e şi mult mai simplu. Am experimentat şi pe propria piele şi inimă. De aceea, aş spune că e, mai degrabă, invers: Începi să exişti din momentul în care începi să iubeşti!
Cineva scria (pe Facebook, bineînţeles), că începi să exişti din momentul în care cineva te iubeşte. Sau, altfel spus, începi să exişti din momentul în care începi să fii iubit. Afirmaţia, fiind ieşită din tastatura şi inima unei domnişoare, are desigur un înţeles mai special. E, probabil, vorba despre aspiraţia spre sufletul pereche, spre acea iubire ideală, pe care (forţând puţin nota) ţi-o poate oferi un prinţ, drept şi viteaz, călare pe un cal alb. Dacă eşti o domnişoară bine crescută, educată, sensibilă, numai bună de tăvălit în pat, iubirea prinţului, destul de deştept ca să-şi dea seama de calităţile tale, şi destul de maturizat sexual ca să i se pună pata pe tine şi pe ochi, să orbească şi să nu mai vadă pe nimeni alticneva, poate reprezenta împlinirea unui vis de tinereţe. Cel mai mare vis! Deşi, visul e mare, e unul particular. Pentru că, în general, de când ne naştem, în mod normal, avem asigurată iubirea necondiţionată a mamelor noastre. Vorbim de situaţii normale, nu de excepţii patologice. Pe urmă, mai sunt vreo două perechi de bunici, poate şi fraţi, de o pleiadă de mătuşi, verişori/verişoare, unchi, care, chiar şi aceia invidioşi pe mamă-ta, încep să te iubească din prima clipă. Deci, eşti iubit şi, din această perspectivă, începi să exişti din primul moment al naşterii tale. Problema e că, după părerea mea, prea multă lume, începând din copilărie, cu prelungiri pe o perioadă nedeterminată, doreşte să fie iubită. Mai ales că, tot din prima clipă, chiar în perioada în care eşti iubit, începi să şi deranjezi. Caca, pişi, papa, pe urmă prostiile obişnuite din copilărie, pe urmă prostiile obişnuite (sau mai puţin obişnuite) din tinereţe şi maturitate, gafele, eşecurile, succesele, toate acestea deranjează. Şi, ca să fii iubit, joci teatru, alergi după succes, după bani. E o întreagă nebunie a unui spectacol mondial, în care lumea aleargă să fie iubită ori, cel puţin, admirată. Aceasta nu se întâmplă de azi, de ieri, e din vremuri biblice, din Vechiul Testament, perioadă mai specială, în care oamenii se stăruiau să se facă frumoşi în primul rând în faţa lui Dumnezeu, pentru ca El să-i iubească. Cel puţin aşa rezultă din Carte, nu ştim dacă în viaţa reală a fost chiar aşa! De fapt, aceasta e şi una din marile deosebiri între Vechiul Testament şi Noul Testament. În testamentul cel nou, Iisus Hristos (Isus Cristos) vine cu o inovaţie care a schimbat substanţial lumea. El a propus ca, în primul rând tu să iubeşti. Restul vine de la sine. Sigur, a făcut şi o propunere greu de înghiţit, să-l iubeşti şi pe duşmanul tău! Omeneşte e aproape imposibil, aş spune că e şi nenatural. Dar, ca idee filosofică, e ceva uluitor şi salvator. Şi, aş zice că e şi mult mai simplu. Am experimentat şi pe propria piele şi inimă. De aceea, aş spune că e, mai degrabă, invers: Începi să exişti din momentul în care începi să iubeşti!
RSS Feed