Articol

Am cunoscut un om extraordinar. Povesteam, într-un grup, despre o cugetare care mi-a marcat tinereţea. Am citit, la un moment, dat un cuvânt de înţelepciune, care spunea aşa: „Nimeni nu poate sări peste propria umbră”. Pe atunci ştiam că pot muta munţii din loc, doar că nu-mi propusesem încă, fiindcă parcurgeam o perioadă de acumulări (ziceam eu), în fapt, trăiam o dulce trândăvie. Timpul curgea lin şi, în plus, era la picioarele mele, aveam timp destul pentru mine, aveam de dat şi altora. Descoperisem faptul că pot face ce vreau, aveam şi unele aptitudini sportive şi unele artistice. Dar eu voiam să observ. Asta voiam, asta făceam: observam cu sârguinţă, oamenii, satele şi oraşele, cârciumile, bisericile, cimitirele, muzeele, stadioanele. Munţi, ape, poieni, lichioruri fine, vinuri de soi, bere proastă, cărţi. Drept e că am şi citit mult pe atunci, în primul rând literatură. Citeam şi cărţi de fizică, de arhitectură, chiar şi de medicină, dar, mai puţin ştiinţă, mai mult proză şi poezie. Şi mi se deschisese o lume fără limite. Ştiţi cum se zice, în limbaj de lemn, eram un tânăr care îşi deschisese aripile pentru zbor. Mai trebuia, doar, să vreau. Şi, atunci, printre lecturile mele s-a strecurat această sentinţă ucigaşă, că nimeni nu poate sări peste propria umbră. Şi am acceptat, logic, însă cu tristeţe, că există limite peste care nu se poate sări.

Nu o mai lungesc, a trecut timpul, de-acum nu mai e la picioarele mele, parcă se întinde lunguieţ, mai mult în spate.

Şi stăteam de vorbă, cu oameni, ieri-alaltăieri, despre cum suntem supuşi vremurilor. Şi am găsit de cuviinţă să pun la bătaie cuvântul de înţelepciune, care mi-a amărât viaţa, dar, credeam eu, m-a aşezat în realitate: „Nimeni nu poate sări...”. Şi, omul extraordinar, de care aminteam la început, mi-a spus că nu este adevărat. Şi ne-a spus următoare poveste... adevărată:

Undeva, în această lume, trăieşte un copil autist. Ca toţi oamenii, întâmpină nişte praguri, peste care, ca să meargă mai departe, trebuie să sară. Dar, la autişti, pragurile sunt mai acute. Dacă s-a împiedicat de un parag înalt, nu îl ocoleşte, ci stă în faţa lui până reuşeşte să îl sară. Dacă nu reuşeşte, poate chiar să moară în faţa pragului. Şi, acest copil a ajuns la un moment în care şi-a propus să mişte din urechi, pentru că a văzut pe cineva care putea. Hai, să recunoaştem, câţi dintre noi n-am dorit să putem face aşa ceva! Unii au reuşit, şi au devenit personaje de poveste, chiar vedete de televiziune. Cei mai mulţi dintre noi nu am reuşit şi am trecut mai departe, preocupaţi de alte activităţi, desigur, la fel de interesante. Dar, acest copil s-a oprit în faţa acestui prag. Şi nu a mai vrut să facă nimic altceva. Se concentra pe mişcatul urechilor, dar nimeni nu-i spunea ce şi cum trebuie să facă. E drept, nu există nici manuale de mişcat urechile. În zona aceasta ştiinţa a rămas în urmă, e chiar total descoperită. Şi aşa se scurgeau zilele. În fiecare zi, de dimineaţa până seara, atitudine imobilă, ruptă de lume, având ca obiectiv final, mişcatul urechilor. Şi copilul solicita observatori, un fel de juriu, să zicem, care să dea verdictul: s-au mişcat sau nu s-au mişcat? Iar „juriul” a fost mama acestui copil. Un juriu, evident, subiectiv. Iar mama, seară de seară, apoi dimineaţa, apoi la prânz, privea rezultatele şi mereu şi mereu spunea: „Da, da, se vede! Ai reuşit!” În ciuda faptului că urechile nu se mişcau, numai privirea copilului cerea această confirmare. Şi această nebunie a durat aproape un an. Iar omul extraordinar, despre care vorbeam, mi-a spus că i-a spus acelei mame că face o enormă greşeală. Că nu trebuie să-şi încurajeze copilul în mod nebunesc, pentru că el, copilul, vede că nu e adevărat. Mai sănătos este să-i spună că NU, nu poate mişca din urechi şi trebuie să se obişnuiască cu această limită. „Juriul”, adică mama băiatului, a perseverat în „nebunie”. Zi de zi i-a spus băiatului că face progrese. Din dragoste. Unii ar spune că din dragoste bolnavă. Până când, într-o zi, s-a întâmplat miracolul. Băiatul autist şi-a mişcat urechile. A identificat comanda nervoasă care face urechile să se mişte. Şi, de acolo, a mers mai departe, peste prag. Iar omul, care nu credea, a fost convins că trebuie să crezi. Cu credinţă poţi depăşi orice limite, mi-a spus omul extraordiar.

Înseamnă că dacă am vrea să zburăm, am putea? Am întrebat eu, necredincios şi insinuant. Sigur că da! Numai să ne dorim destul de mult!, mi-a spus. Şi mi-a mai spus că pot să mă piş pe sentinţa obtuză: „Nimeni nu poate sări peste propria umbră”. Pentru că, oricum, lumea de lumini şi umbre e doar în capul nostru. Hmmm... Am zis eu.