Articol

Pentru cineva care ajunge întâmplător în Reşiţa şi nu ar cunoaşte prea multe despre municipiul reşedinţă de judeţ, lucrurile ar părea stranii, aşa cum i s-a întâmplat unui turist pe care, întâmplător, l-am cunoscut zilele trecute printr-un prieten comun. Un bărbat între două vârste, din judeţul Călăraşi, destupat la minte şi bun de gură.

Omului îi place nespus de mult oraşul şi împrejurimile, de înţeles de altfel, în condiţiile în care în locul din care vine şi trăieşte, câmpia se întinde cât vezi cu ochii. Nu este pentru prima dată în Reşiţa şi de fiecare dată când ajunge la amicul său urcă în staţiunile de la poalele Semenicului. Se declară îndrăgostit de aceste ţinuturi, de fântâna lui Lucaci, de „teleferic” cum îi spune el la funicular, de Şură, chiar dacă drumul până acolo este cum este, de stema de pe Dealul Golului şi de răchia de Teregova cu care este ospătat de fiecare dată dimineaţa, la prânz şi seara de către amicul său.

Şi la atâtea lucruri frumoase pe care le-a descoperit şi îndrăgit călărăşeanul nostru, ceva îl nedumireşte tot mai mult de la un an la altul. „Unde vă sunt oamenii?”, a întrebat el în timp ce stăteam la o terasă. „Seara, a continuat acesta, în centrul oraşului este pustiu. Îi numeri pe degete pe cei care se plimbă. Noi avem o faleză pentru promenadă. Un fel de corso, ca în marile oraşe.”  „Şi noi am avut un corso”, am încercat să-i explic cum era în Reşiţa anilor ’70. „Aţi avut, dar nu mai aveţi, a continuat musafirul. Ş-apoi, voi aveţi două-trei terase şi nici o cârciumă”. „Cârciumă?”  „Da, cârciumă, unde să bei vin şi să mănânci pastramă. Să-ţi cânte lăutarul la masă, iar gurista să se aşeze pe picior”. Am râs. „Nu e de râs, ci de plâns. Uitaţi-vă şi voi la chipurile reşiţenilor. Cât de triste şi de încruntate sunt. Mereu cu privirea în pământ, căutând parcă ceva. Şi la noi sunt oamenii schimbaţi de cum au fost cândva, dar nu aşa ca la voi. Nici la noi nu sunt locuri de muncă, iar femeile îşi caută de lucru în alte ţări, însă la voi e prea de tot. Parcă mereu duceţi la groapă pe cineva din familie. Ia să aveţi cârciume cu lăutari şi guriste...”, a continuat să glumeascî călărăşeanul.

Sincer, nu am pus prea mare preţ pe observaţiile bărbatului cu care stăteam la masă, mai cu seamă că multe dintre ele îmi erau cunoscute. Cu excepţia, cârciumii, a lăutarilor şi guristei. Cine ştie, poate cineva se gândeşte şi la aşa ceva, ca la o terapie de ... sănătate!