Articol

Un student al universităţii reşiţene, un tânăr care speră să-şi ia licenţa şi apoi să se angajeze la o companie multinaţională, măcar la Timişoara, dacă nu cumva în America, mi s-a plâns de faptul că există „oameni răi”, care au vrut, şi mai vor, să distrugă universitatea, furându-i, astfel, visul. Cum e posibil, de ce şi de unde atâta înverşunare?!

Am discutat cu el şi, în parte, am căzut de acord, că viaţa universităţilor, ca şi a oamenilor, ca şi a vapoarelor, se află într-o oarecare măsură şi sub semnul întâmplării. Uite, Titanicul! Probabil că era unul din cele mai greu de scufundat vapoare de la acea dată (1912), însă, o serie de slăbiciuni, coroborate cu o serie de întâmplări, au dus la scufunare. Tot aşa şi universitatea din Reşiţa a avut (cu siguranţă mai are) slăbiciuni, pe unde s-a produs o breşă. Şi pe acolo a năvălit apa. Din punctul de vedere al tânărului student, breşa a fost astupată cu succes, dar, mai sunt oameni care se forţează să o redeschidă! Păi, da! Pentru că mulţimea de oamenii, se comportă ca apa; caută căile libere şi se scurge pe acolo, dar, în aceeaşi măsură caută şi breşele, zonele de slăbiciune, pe unde să se infiltreze şi astfel, să meargă mai departe, cu riscul de a scufunda, de a dărâma, de a distruge. În acelaşi timp, există şi oameni, puţini, care se simt datori să organizeze, să construiască, să repare. E plăcerea şi scopul lor în viaţă. De multe ori aceşti oameni intră în conflict cu mulţimea. Dacă aceşti „constructori” reuşesc, au parte de mulţumire, de câteva rânduri în monografiile lacale sau în cărţile de istorie, posibil şi de un bust în piaţa publică. Dacă nu reuşesc, vor fi măturaţi, zdrobiţi de mulţime. E posibil să nu fi fost destul de buni sau să fi avut parte de întâmplări nefavorabile, să fi avut parte de ceea ce se numeşte atât în popor, cât şi la nivel prezidenţial, „ghinion”.

Pe de altă parte, există oameni care acţionează din cauza unor frustrări. La universitatea reşiţeană, se spune, între anii 1990 şi ceva, poate, de prin 1993-’94, până prin 2010-’11, ca şi în alte universităţi din România, s-a copiat, s-a furat, s-a plagiat şi s-a dat mită într-o veselie. Apăruseră făcătorii de lucrări de licenţă şi de master, de doctorate, pentru care vânzarea acestor lucrări era o afacere prosperă. Sunt mulţi absolvenţi care sunt mulţumiţi că, în acest fel, au reuşit să intre şi ei în rândurile celor cu diplome universitare. Dar, mai sunt şi oameni, într-un fel cinstiţi în sinele lor, care suferă pentru că au fost nevoiţi să ia parte la jocul infracţional, pentru că aşa era regula şi nu te puteai opune. Studenţii care îşi luau diplomele „pe bune” erau excepţia.  Iar aceşti foşti studenţi care au dat mită, deoarece au sentimentul că au fost obligaţi să participe la „joc”, când ei, de fapt, ar fi fost în stare  să-şi ia diploma în mod corect, sunt frustraţi şi supăraţi. Mai ales când îi văd pe unii dintre cei care au jucat „jocul” din poziţia de cadru didactic universitar că sunt tot în instituţie şi se dau fete mari! Şi, atunci, li se urcă sângele la cap şi au tentaţia să lovească, să rupă, să strice. Cam de aici le vine frustrarea şi înverşunarea, i-am explicat studentului. Adică, într-un fel, înverşunarea vine din „buna intenţie” de a-i pedepsi pe cei care le-au stricat lor şansa de a da un concurs corect şi de a avea stimă de sine. Aha, înţeleg, mi-a spus tânărul, dar de ce să-mi ia şi mie şansa aceasta, s-a întrebat revoltat şi oarecum retoric studentul.