Articol

Când l-am auzit pe Klaus Iohannis declarând că România nu va accepta să primească decât o mie șapte sute și ceva de refugiați sirieni, afgani, kurzi și ce-o mai fi printre cei care bat neîncetat la porțile Europei, mi-a crescut inima de bucurie și de mândrie că sunt român. Din 1968 încoace, de la invazia Cehoslovaciei, niciun alt președinte român nu a avut curajul să se opună cu atâta ardoare înțelegerilor luate în structurile din care făceam parte: CAER, Tratatul de la Varșovia, Uniunea Europeană și NATO.  Și cu atât mi-a fost mai mare bucuria, știindu-l pe Iohannis neamț la rădăcini și nu român. Îl știam pe președinte om dintr-o bucată care, spre deosebire de alții, unde scuipă nu mai linge, exact ca marii bărbați pe care România i-a avut de-a lungul secolelor. De aceea, nu mi-am făcut deloc griji că își va schimba poziția, chiar dacă știam că pentru așa ceva riscam o sancțiune de la Uniunea Europeană.

Numai că, una am crezut eu, în veșnica mea naivitate în politicienii noștri, și alta a zis Iohannis, întorcând-o ca la Ploiești când a venit acasă de la Consiliul Europei. Acolo l-au muștruluit ăia mari, l-au făcut cu ou și cu oțet, i-au bătut obrazul, iar până la urmă l-au convins să accepte fără să crâcnească regulile jocului. S-a întors la București, cu coada între picioare, încercând să ne aburească că, de fapt România are capacitatea de a primi mai mulți refugiați, că aceștia vor veni pe etape și nu toți  în același timp, că politicienii au înțeles greșit mesajul Germaniei în privința cotelor obligatorii. Bla, bla, bla.  Sunt convins că președintele știa că nu se poate pune cu puternicii Europei și tocmai de asta nu înțeleg de ce a dat din gură zile la rând. Măcar să se fi simțit bine, că de acum înainte, mulți îl vor privi ca pe toți ceilalți politicieni care una zic și alta fac.

Un alt exemplu de „politician“ cu sânge în instalație. Robert Negoiță, primar de București. La începutul săptămânii, a surprins pe toată lumea spunând că va candida la șefia PSD, împotriva lui Liviu Dragnea. Motivul? Că nu e corect ca partidul celor mulți și oropsiți să aibă un prim-ministru trimis în judecată și un președinte interimar condamnat, ce-i drept, cu suspendare. Și iarăși mi-am zis „Uite, domnule, un pesedist curajos, gata să lupte împotriva tuturor celor care vor un singur candidat  și acela cu tinicheaua după el“. Negoiță chiar a avut tupeul să-l privească pe Dragnea în față când acesta l-a întrebat ce căuta la ora aia la partid și i-a zis să-și bage mințile în cap, să-și ia jucăria și să dispară repede de acolo. Și așa a și făcut. Nici măcar o zi nu a rezistat anunțul cu candidatura la conducerea partidului. Băieții din teritoriu l-au făcut albie de porci pe cel care, nerecunoscător, a încercat să muște mâna stăpânului datorită căruia ajunsese președinte de partid peste București. Spășit, Negoiță ș-a turnat cenușă în cap și a lăsat să se înțeleagă că îl luase gura pe dinainte când a făcut anunțul, că un candidat mai bun și mai vizionar ca Dragnea nici că mai există, drept pentru care a repetat ceea ce îl învățase alții în culise: „Îmi retrag intenția de a candida la șefia PSD“. Cum dracu e să-ți retragi intenția, numai cetățeanul Robert Negoiță știe. Însă după gesturile lui imbecile, mai credeți că va câștiga Dinamo București titlul de campioană cât timp el va fi acționar?