Articol

Are dreptate Marin Sorescu atunci când, în poemul „Trebuiau să poarte un nume”, ne informează că Eminescu n-a existat ori, cel puţin, n-a existat aşa cum este predat în şcoli, cum este celebrat, pomenit, sfinţit, cu ocazia diferitelor evenimente mai mult sau mai puţin formale. Este acceptat de tot omul, de la Academie, până în cârciumi, că a fost un geniu, că este al nostru, că a scris un făgaş nou şi viu al limbii şi sufletului românesc, făgaş pe care curgem şi în zilele noastre. Sunt atât de multe idei, simţiri, prejudecăţi, aşezate în sufletul românesc de către Eminescu, încât ele trăiesc independent de voinţa noastră, trăiesc chiar şi în simţirea celor care nu l-au citit niciodată pe Eminescu pentru că ele au fost transmise prin contaminare, s-au insinuat, disipat, sheruit (vorba internauţilor), în vorbire şi gândire, nu numai în tot ceea ce s-a scris despre el, ci şi în aerul literaturii, ştiinţei, politicii, filozofiei.

A fost un geniu, a fost un vizionar şi, deşi a fost un romantic, a fost un spirit critic lucid de o rară inteligenţă.  „Câtă luciditate, atâta conştiinţă, câtă conştiinţă, atâta dramă!”, spune Camil Petrescu şi această cugetare i se potriveşte foarte bine şi lui Eminescu.

Din întreaga operă, în versuri şi proză, din scrisori, rezultă că lucidul Eminescu, odată cu pierderea copilăriei s-a desprins de viziunea paradisiacă asupra lumii şi a privit lumea cu luciditate, în toată minunăţia şi zădărnicia ei. Pentru Eminescu nu credinţa poate salva o viaţă, ci numai iubirea. Nu insistăm pe versul, atât de citat de comuniştii agnostici, „Religia, o frază de dânşii inventată...” din „Împărat şi proletar”, ci venim cu alte câteva exemple, alese la întâmplare.

Astfel, în poemul „Melancolie”, mărturisirea credinţei care i-a luminat copilăria este urmată de mărturia pierderii acesteia în valurile furtunoase ale vieţii reale:

„Credinţa zugrăveşte icoanele-n biserici -
Şi-n sufletu-mi pusese poveştile-i feerici,
Dar de-ale vieţii valuri, de al furtunii pas
Abia conture triste şi umbre-au mai rămas”.

Un alt poem celebru, „Mortua est” arată zbuciumul născut din speranţa omenească de a câştiga după moarte un cer „cu ţărmuri de smirnă şi flori care cânt” şi presimţirea că „toate-s nimica”:

Iar finalul poemului „Mortua est”, plin de revoltă faţă de lipsa de sens a vieţii sfârşite odată cu moartea, este de-a dreptul blasfemic pentru un dreptcredincios:

Alte şi alte poeme, cum sunt „Înger şi demon”, „Rugăciunea unui Dac”, „Odă (în metru antic)”, reflectă viziunea eminesciană sumbră asupra vieţii şi morţii, în care îngerul şi demonul nu sunt decât două componente ale sufletului omenesc, împărţit între speranţă şi luciditate (demonică). Să nu mai vorbim de celebrele versuri romantice, reluate în mai multe versiuni, din poemul „Mai am un singur dor”, în care, după moarte, poetul nu se vede nicidecum în paradis, ci într-un mormânt din care, în mod romantic şi simbolic, îşi doreşte să asculte vuietul mării şi şoaptele ramurilor, iar în final, conchide:

Însă, dincolo de toate interpretările din opera eminesciană, cea mai clară mărturisire a agnosticismului său este exprimată într-o scrisoare pe care i-a adresat-o iubitei sale nestatornice, Veronica Micle, în august 1882:

„Dacă am avea religie, noi doi, am crede că Dumnezeu nu va lăsa nerăsplătit atât amor, dar n-o avem, de aceea numai în noi înșine putem crede și pe noi înșine ne putem întemeia… Al tău Emin”.

Din toate aceste observaţii, luându-ne după afirmaţia violentă a gânditorului creştin Petre Ţuţea, Eminescu ar fi „un dihor”! „O babă murdară pe picioare, care stă în faţa icoanei Maicii Domnului în biserică, faţă de un laureat al premiului Nobel ateu - baba e om, iar laureatul premiului Nobel e dihor. Iar ca ateu, ăsta moare aşa, dihor”, a scris Petre Ţuţea.

Eu nu m-aş grăbi să fac astfel de catalogări radicale. Din perspectiva lui Ţuţea şi a adepţilor săi o fi fost Eminescu „dihor”, dar ce dihor genial!

Pentru plăcerea noastră, închei cu primele versuri din poemul „Melancolie”, pe care Gheorghe Jurma mi le (re))aminteşte de câte ori vrea să răspundă la întrebarea ce este poezia: lumină, întuneric, muzică, imagine, emoţie, taină. Simplu şi genial:

„Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,
Prin care trece albă regina nopţii moartă”.

Mihai Eminescu