Articol

De S'Măria Mică era chirvait (kirweih) în sat şi pe la gazde se adunau invitaţii, multe neamuri din Germania Federală, neamuri şi prieteni de pe la oraş. Micuţa casă a bunicilor mei se umplea de musafiri, aşa că nu era loc pentru mâncat decât în curte, sub nucul uriaş, unde se puneau cap la cap toate cele trei mese aflate în casă, în plus se mai împrumuta o masă şi din vecini. Veneau neamurile noastre din Serbia, de la Vârşeţ, de la Bocşa, Reşiţa, Lugoj şi Timişoara. Pe atunci, noi nu aveam neamuri în Germania, aveam, în schimb, în California şi, pe undeva, în Brazilia, dar le ţineam într-o cutie de pantofi, plină cu fotografii veştejite, şi americanii ăştia nu veneau niciodată la masă, îi mai scoteam noi, din când în când, din cutie, să ne aducem aminte cum îi cheamă.

Fiind eu copil harnic, aşa cum ziceau bunicii, în aşteptarea goştilor, trebuia să mătur curtea şi strada de frunzele de nuc, care la vremea aceea începeau să cadă din abundenţă, ba, de Sfânta Mărie mai cădea şi câte o nucă. Nu erau coapte nucile, dar miezul era deja format, alb şi lăptos, pe gustul nostru, al copiilor, dar şi al ciorilor. Aşadar, măturam curtea, apoi, cea mai mare plăcere era să mătur strada. Asta pentru că pe stradă întotdeauna se găsea să treacă cineva, vreun vecin, vreo vecină, care mă lăudau fără reţinere pentru hărnicie, de parcă aş fi făcut cine ştie ce mari fapte de vitejie. Măturam frunzele în maldăre pe care, apoi, le căram cu un coş de nuiele în fundul grădinii şi le aruncam prin gard în lunca Borugii. Ziua începea, astfel, minunat, cu o activitate foarte plăcută şi cu laude binemeritate. Bineînţeles mă mai lăudau bunicii şi mătuşa. Uneori era şi fratele meu mai mare cu mine şi împărţeam munca şi laudele.

Apoi, începeau să vină goştii! Veneau cu trenul, cu autobuzul, cu automobilul. Noi am avut întotdeauna cei mai mulţi goşti de chirvait de pe toată strada, ceea ce era un mare motiv de mândrie. Au fost sărbători din acestea în care ne-am adunat peste 20 de neamuri. Peste ani se mai roteau, nu veneau aceiaşi tot timpul. Îmbrăţişări, pupături, cadouri. Cafele, ţigări, lichioruri, ţuici, vinuri, poveşti. Noi copiii, primeam limonadă, dar ne mai băgam nasul şi prin paharele cu vişinată. Uneori ne adunam şi şapte-opt verişori, fete şi băieţi, astfel că joaca prin grădină şi prin lunca Borugii contenea cu greu la ora mesei. Cum spuneam, mesele erau întinse, cap la cap, în curte, sub nucul care pe atunci părea uriaş. Iar bunicul şedea în capul mesei, ca un rege. Se tăiau câte patru pui, plus câte o găină şi un cocoş, ca să de gust la supă, mai scoteau şi cârnaţii din chiscanta cu untură, pregăteau câte trei feluri de prăjituri. Bunicii voiau să adune tot nemoşagul la un loc şi să-l cinstească. Lucru cu care, ştiu, mama nu era de acord. Spunea că e o mare risipă şi că de ce tot noi organizăm aşa bairamuri. Mă miram de ce spunea mama, pentru că mie nu mi se părea ceva greu de organizat, nu vedeam nicio risipă şi eram fericit cu atâţia verişori în preajmă.

Şi, culmea fericirii era seara, când trebuia să ne culcăm toţi la grămadă, iar nouă copiilor ni se întindeau saltele pe jos. Trăgeam o bătaie cu perne ca-n poveşti. Nu ne potoleam până nu strigau de zece ori ăi mari la noi. Şi vreau să vă spun că verişoarele erau foarte frumoase, aveau nişte luciri în ochi... şi, aşa, în pijamale, era o minune să te îmbrânceşti cu ele pe întinsul saltelelor umplute cu pene. Pene de îngeri, mi se pare. Apoi, în vis, ori a doua zi, ne simţeam puţin vinovaţi. Puţin de tot. Mai ales că şi oamenii mari se găseau să pună întrebări prosteşti, cum ar fi: „Îţi place de verişoara de la Bocşa?!” Bineînţeles, spuneam că nu şi roşeam până după urechi.