Articol

Am tot văzut în ultimul timp documentare despre China şi, deşi ştiu ce sunt în stare să facă chinezii, de fiecare dată am un sentiment de admiraţie, ba chiar şi de uluire. Să construieşti în două săptămâni un hotel cu 30 de etaje şi un pod în doar 19 ore, după ce pe cel vechi l-ai demolat într-o zi, pare de domeniul romanelor lui Jules Verne. Modelul chinezesc este unic şi oricât s-ar strădui unii, el nu poate fi copiat. Şi alte popoare asiatice sunt animate de abnegaţie până la sacrificiu, însă nici unul nu se ridică la cota poporului chinez de la care avem ce învăţa mereu.

Mi-am amintit de toate acestea, întâlnindu-l, în două rânduri în ultimul timp, pe Gheorghe Filipescu, cândva un prosaper oa de afaceri, politician şi pe vremea de dinainte, şi după 1989, şi care în prezent, chiar dacă nu mai e în centrul atenţiei, este preşedintele filialei locale a Camerei de Comerţ România-China. Om cu vederi de stânga, din fragedă pruncie, lui Filipescu i se potriveşte ca o mănuşă această funcţie, deşi sunt convins că nu a citit nimic din opera lui Mao ori din poeziile filosofice lui Ciu En Lai.

La urma-urmei, nu asta contează că, mă gândesc că nici partenerii chinezi nu ştiu mare lucru despre noi. Poate doar despre Ceauşescu şi Adi Minune, dar în niciun caz despre Eminescu, Creangă ori Ştefan cel Mare. Important este să vedem ceva concret de pe urma acestei colaborări, nu doar promisiuni gen „vom face şi vom drege”. Până acum, în afară de vizite protocolare, dineuri, vorbe,mai mult sau mai puţin oficiale, nimic concret. Nu ştiu cine pe cine duce cu zăhărelul, vorbind mult şi nefăcând nimic. Ori ei pe Filipescu ori Filipescu pe ei.

Un lucru este sigur, la banii lor şi la abnegaţia lor de sorginte asiatică poate că judeţul ar arăta altfel. Dacă ar veni şi cu ceva muncitori, nu atât de mulţi, pe cât de harnici, centrul civic al Reşiţei, placat cu materiale aduse tot de la ei, ar putea fi refăcut în doar câteva ore, cât durează o şedinţă de Consiliu Local. La ce viteză au în ei şi la câtă disciplină de partid au acumulat de-a lungul vieţii, drumurile din judeţ ar fi refăcute (şi făcute să dureze o veşnicie), în mai puţin de o lună, iar combinate precum cel de la Oţelu Roşu ar putea fi repuse în funcţie doar pocnind din degete. Vă veţi întreba ce-o să facă după aceea chinezii dacă vor acţiona cu viteza internetului. Nu vă faceţi griji, sunt atâtea de făcut în ţara asta, la care nu ne mai pricem. De la cositul iarbii de pe buza şanţului şi strânsul pet-urilor din râuri, şi până la strânsul gunoaielor rămase după un picnic la iarbă verde.

Ei, ce poveste frumoasă, de sfârşit de săptămână, cu ieşiri la iarbă verde şi amintiri despre viitor. Spumoasă, nu?