Articol

Regizorul Valeriu Andriuţă, din Republica Moldova, a revenit la Reşiţa să pună în scenă spectacolul Hipnotizatorul, de Vasily Sigarev. A mai fost la Teatrul de Vest Reşiţa, în urmă cu vreo patru ani, când a regizat Casa de pe graniţă, de Mrozek. Valeriu Andriuţă e un tip blajin, de obicei vesel, care, când se încruntă se întunecă cerul. Foarte agreabil în conversaţie şi un excelent povestitor. A făcut şi războiul, în Afganistan, pe când era militar în termen în Uniunea Sovietică. Despre război nu vrea să povestească. N-a trecut destul timp(!). Doar spune că a învăţat nişte lucruri în război.

Mi-a povestit, astăzi, despre Frunza. Frunza e căţeluşa lui din orăşelul său de baştină. Înainte de Frunza, câinele familiei a fost Berta. Au împuşcat-o vânătorii, în faţa casei, într-o iarnă, acum zece ani. A fost o campanie a primăriei de curăţare a localităţii de câinii fără stăpân. Campania s-a desfăşurat aşa: vânătorii străbăteau oraşul în lung şi în lat şi împuşcau toţi câinii de pe stradă. Berta a avunt nefericita inspiraţie să iasă în faţa porţii, să vadă ce se întâmplă. Au împuşcat-o şi au aruncat-o în maşină, că trebuia să fie la număr. Pe zăpadă a rămas numai sângele împrăştiat.

În aceeaşi zi, tatăl lui Valeriu a adus acasă o căţeluşă în vârstă de câteva luni, care tremura... ca o frunză. Tremura de frig şi de emoţie. Au pus-o în bucătărie şi ea s-a băgat sub masă. A stat sub masă şi a tremurat până seara. Valeriu i-a pus numele: Frunza. Căţeluşa a crescut şi a devenit un foarte bun câine de pază. Nu suporta maşinile. De câte ori scăpa în prejma unei maşini, sărea să o latre şi să o muşte de cauciucuri. Au trecut vreo doi ani şi Frunza a ieşit la plimbare cu Valeriu Andriuţă. A trecut o maşină pe stradă, Frunza a sărit să o muşte şi prima roată a trecut peste ea, apoi şi roata din spate. Frunza era ca o cârpă însângerată. A luat-o în braţe şi a dus-o acasă. Frunza era imobilă, doar se văita ca un om. Un picior îi atârna numai în piele. Valeriu i-a spus tatălui că vrea să o împuşte, să-i curme suferinţa. Tatăl său i-a zis să mai aştepte o zi. A doua zi, Frunza era tot în agonie, însă, după câteva ore s-a ridicat şi a încercat să meargă. Nu putea umbla, din cauza piciorului rupt. Valeriu s-a mobilizat, a făcut rost de anestezic, de un bisturiu şi de nişte instrucţiuni, la telefon, de la un medic. A pus-o pe Frunza pe o haină, pe prispă, a anesteziat-o cu o injecţie şi a tăiat pielea în locul în care piciorul era rupt. A scos pietricelele imprimate în carne şi aşchiile de os, apoi a potrivit oasele piciorului. A dezinfectat cu spirt şi a cusut pielea, apoi, a împachetat-o pe Frunza ca pe un bebeluş. După o lună, Frunza a fătat un căţel, negru ca smoala şi rotund ca o minge de puf. Apoi, s-a ridicat în picioare şi, şchiopătând, a început să umble. Acum, Frunza e o căţea matură şi cel mai vajnic apărător al casei. Urăşte maşinile cu aceeaşi înverşunare şi trebuie plimbată în lesă, altfel aleragă după maşini ca o nebună. Numai maşina lui Valeriu Andriuţă nu o muşcă. E singura maşină pe care o suportă, ba chiar ţopăie în jurul ei cu bucurie. Îi recunoaşte sunetul motorului de la kilometri distanţă. Deşi regizorul ajunge acasă o dată sau de două ori pe an.

Andriuţă e regizor şi actor. Face injecţii, pune şi oase la loc. Dar, numai în cazuri extreme, când e nevoie. Viaţa l-a pus în situaţii în care a fost nevoie. În general, pe noi, viaţa nu ne pune în astfel de situaţii. Dar, cei mai mulţi dintre noi, nici n-am fost în Afganistan. Andriuţă se bucură de Frunza şi îi arată fotografia pe telefon. Iar pe vânătorul care a împuşcat-o pe Berta îl cunoaşte foarte bine, dar nu l-a mai salutat şi nici n-a mai vorbit cu el de zece ani.