Articol

E un frig pătrunzător şi oamenii se zgribulesc, îşi trag haine groase şi ridică temperatura din termostat ori aruncă butuci mai groşi în sobă. Pe stradă, toată lumea se grăbeşte, de parcă ar fi întârziat le vreo întâlnire ori de la serviciu. Mă grăbesc şi eu şi simt cum curentul rece de aer se înteţeşte. Parcă mi se face mai frig! Şi îmi aduc aminte de un martie din copilărie. Un martie însorit, când, la miezul zilei soarele dogorea ca vara şi am ieşit pe izlaz cu Dica.

O ştiţi pe Dica, v-am mai povestit de ea, a fost vecina mea din copilărie, de aceeaşi vârstă cu mine, brunetă, cu pielea măslinie, cu ochii mari şi negri. A fost prima mea dragoste. Nemărturisită, desigur. A fost prima fetiţă care şi-a ridicat fustiţa înflorată, să văd şi eu care sunt deosebirile fundamentale între sexe. Mi-a ajuns o singură privire ca să mă lămuresc că acolo era ceva ascuns. Ne căutam adesea să ne jucăm împreună, doar că eu, ca băieţii, dacă primeam vreo ofertă de joacă de la un băiat, de exemplu, de la fratele ei, Dima, îl alegeam pe acesta. Probabil şi din cauză că băieţii erau ca mine, în schimb, Dica era deosebită. Şi de multe ori nu înţelegeam ce vrea! Dar, în primăvara aceea, în ziua aceea din martie, se pare că niciun băiat de pe stradă nu era disponibil, aşa că m-am luat de mâna cu Dica, să căutăm frunze fragede pe lângă garduri, să vedem, poate găsim şi ceva urzici. Din gard în gard, am ieşit în marginea satului şi, apoi, pe izlaz. Eram îmbrăcaţi în bluziţe subţiri căci eu scăpasem de sub supravegherea bunicilor, care mi-au permis să ies doar puţin pe stradă, unde soarele zvântase pământul, iar Dica era de obicei îmbrăcată sumar şi cu muci la nas. Dica nu văzuse încă păduricea de peste izlaz, de la marginea orizontului, aşa că i-am propus să i-o arăt. A fost de acord. Am plecat împreună spre orizont. Era plăcut, aer călduţ, eram fericit, fiindcă eu aveam iniţiativa şi Dica părea dispusă să mă asculte, să mă urmeze până... la capătul lumii.

Am ajuns şi la pădurice, de fapt, o lizieră îngustă de salcâmi, care fiind încă desfrunziţi, nu prea aveau ce ne arăta. Aşa că i-am propus Dicăi să mergem mai departe. Căci dincolo de păurice era alt orizont, cu misterioase lunci şi pâlcuri de copaci. Chiar şi nişte sate se iţeau în depărtare. Şi ne-am aventurat noi pe drumuri necunoscute, pline de farmec. Însă, dintr-odată, vremea s-a schimbat, a început să bată un vânt de gheaţă şi cerul s-a acoperit. Frigul căzut brusc peste noi, a risipit vraja şi am înţeles imediat că trebuie să ne întoarcem. Când am ajuns din nou în dreptul păduricii, a început să fulguie. Amândoi tremuram. Atunci, i-am spus Dicăi că trebuie să fugim. Să fugim cât mai tare, aşa o să ne şi încălzim. Am luat-o de mână şi am îndemnat-o să fugă. Şi, când am început să fugim ni s-a făcut şi mai frig, ni s-a făcut un frig cumplit, de am început să clănţănim din dinţi. Şi Dica m-a întrebat dacă şi mie mi-e frig mai tare decât înainte, când ne plimbam. Da, şi mie îmi era mai frig. Atunci, hai să ne oprim, să ne mai încălzim! Nu am fost de acord. Am continuat să alergăm, până când, într-adevăr, aproape de sat am început să ne dezmorţim. Şi Dica a zâmbit. Şi eu i-am zis, vezi că am avut dreptate? Şi Dica mi-a spus că e foarte frumos să fugim sub ninsoare şi o să mai vină cu mine până la orizont.

A fost, tot aşa un martie cu zăpadă. Şi, de câte ori mi se face frig, îmi aduc aminte de el. Mai ales când încep să fug şi, în primele momente, mi se face şi mai frig. Dar, de atunci, am încredere că până la urmă va fi bine.