Articol

A venit maestrul la mine şi mi-a spus: gândeşte!, Cum să gândesc, maestre, cu gândurile tale?!, N-am spus asta, doar, gândeşte, a spus, când ţi se dă, când nu ţi se dă, caută! Ce să caut, maestre, când totul e aici, totul a fost spus, nimic nou sub soare, e nevoie de schimbare, timpul îşi mănâncă fii, revoluţiile îşi mănâncă revoluţionarii, e nevoie de stabilitate, stabilitatea înseamnă moarte, e bine, nu e bine, înainte era mai bine! Ţi s-a spus asta? Da, toate mi s-au spus! Ce ţi s-a spus mai întâi? Că trebuie să fiu cuminte, Şi mai apoi?, că voi primi recompense, Şi mai apoi?, că recompensele sunt de c...at, să nu mă bazez, să fiu cumpătat, să fac economii, că nimic nu se câştigă, totul se transformă. Şi ai ascultat? Cât se poate maestre, aşa, în general, Rezultatul?, Că n-am ajuns unde credeau ei că trebuie să ajung şi n-am ajuns unde credeam eu că o să ajung, Păi, ce credeai?, Credeam că e o logică, O fi fiind, dar, pe termen scurt, Dar, termenul e scurt, maestre, i-am spus, Da, e scurt, dar nu aşa scurt încât să nu-ţi lase timp de gândire, asta e chestia, Şi ce folos? Tu stabileşti, vezi?, ăsta-i avantajul dacă gândeşti, Spre exemplu? Spre exemplu; aşa trebuie, aşa facem!, că stelele sunt sus, Da, ştiu că nu sunt sus, sunt şi jos, că susul e jos, Zenit, Nadir,... Că luminătorul cel mare, că luminătorii cei mici, că Abel şi Cain, că Iov, Arca ticsită cu ierbivore şi carnivore şi necrofage... Ştiu, maestre, Că centrul, că marginea, stăpânul şi sluga, iubirea şi ura, viitorul, trecutul, începutul şi sfârşitul, Şi nu trebuia să-i cred, maestre?, au ceva experienţă, Vezi, tu, într-un timp prea lung sau prea scurt, experienţa nu contează, mi-a spus, iar timpul e prea lung şi prea scurt totodată ori, mai am o idee, poţi să nu-l bagi în ecuaţie, Cum să nu-l bag în ecuaţie, maestre! Ce, pe tine timpul te chinuie?!, ori genunchii şi circulaţia, dezorganizarea, mişcarea materiei, căreia îi spui îmbătrânire, Mişcarea mă chinuie, Foarte bine!, uite, piatra nu se chinuie, rabdă! Are timp, maestre, Are, da!, are şi memorie, dar e a la long, vezi siliciul ce poate!, Şi trebuie să fiu violent, să strivesc, să recompun, să fiu egoist? Nu, n-o să-ţi fie bine!, cine ridică piatra, de piatră va muri!, Şi ce trebuie să le spun?, Că nu vrei să schimbi nimic, doar că le propui să gândească, vor schimba ei înşişi, Îi va ajuta, maestre? La ce?!, Să scape de chin, Nu! Şi atunci?! Atunci, cel puţin vor avea umor. Ar putea fi umorul un scop în Univers? În niciun caz un scop absolut, dar, imaginează-ţi un univers infinit cu aştri care se mişcă bezmetici şi solemni, în spaţiu, Prostia e solemnă!, ce mai univers de c...at!, Nu chiar, de iubire i-am convins, fără iubire nimic nu e!, mai trebuie să-i conving că fără umor,... mi-a spus, Păi, şi cine te pune să-i convingi, orgoliul? Vezi, tu, aici, părerile sunt împărţite. Unii spun că din orgoliu am făcut lumea, să mă ştie, să se teamă, să mă iubească, să mă slăvească!, dar, ce nevoie aş avea eu de slavă, când îmi sunt suficient mie însumi?!, n-are sens!, alţii spun că însăşi materia e orgolioasă, că, din moment ce există, doreşte să fie observată, şi, atunci, s-a reinventat sub formă de materie vie, cugetătoare. Nici asta nu are sens!, dar, pe tine, maestre, cine te-a trimis?! De ce întrebi?! Parcă-mi zisăşi să gândesc, iar gândurile nasc întrebări, Nu m-a trimis nimeni,  eu sunt, de fapt, reflecţia nevoii Tale de a avea un maestru care să te îndemne să gândeşti, Nevoie născută din?,... Din orgoliu! Orgoliu – nu e decât un cuvânt, Dar ce cuvânt!, Poate naşte o lume? După cum vezi! Atunci, eu te-am inventat pe tine sau tu pe mine? Habar nu am, Gândeşte!,... mi-am zis.