Articol

Aseară, în Poiana Lupului, s-a încheiat ediţia aniversară a Festivalului Internaţional de Jazz - Gărâna 2016, la 20 de ani. A fost o ediţie specială, de 5 zile, pentru prima oară cu concerte susţinute de joi, până luni, tradiţia fiind aceea că festivalul se încheie duminică seara. Pentru prima oară, în 20 de ani de existenţă ai festivalului, a fost o serie de concerte, la încheiere, şi luni. Şi, nu numai că au fost concerte, dar, organizatorii au păstrat pentru spectatorii fideli, pentru ultima zi, ceea ce au numit, „cireaşa de pe tort”, un concert cu legendarul Jack DeJohnette.

Concertele au început, aseară, mai devreme, pe la ora 18, cu Per Mathisen Trio, însă, în Poiana Lupului, deşi era luni şi mulţi turişti de weekend au plecat, au fost prezenţi peste 1000 de spectatori. Trupa norvegiană, cu Per Mathisen la chitară-bass, Hans Mathisen (fratele mai mare al lui Per), la chitară, şi cu Utsi Zimring, la baterie. Un trio cu o muzică învăluitoare, ca o plasă de catifea, care te poartă deasupra fiordurilor norvegiene, peste Muntele Semenic, cu o flotă de corăbii vikinge, zburătoare. Foarte fain!

După vikingii din Norvegia, au venit invitaţii speciali, cărora li s-a făcut atâta reclamă, Jack DeJohnette baterist şi pianist celebru, însoţit de nu mai puţin celebri, Ravi Coltrane - saxofon, şi Mathew Garrison - chitară bass. Însă, surpriză, organizatorii au cerut ca muzicienii să nu fie fotografiaţi, să nu fie filmaţi. Au intrat DeJohnette, Coltrane şi Garrison în scenă şi, ca lucrurile să fie clare, DeJohnette a mai cerut o dată publicului să nu-l pozeze, să nu-l filmeze. „You know, it’s about money!”, a spus DeJohnette, rugându-ne, politicos, să nu postăm nimic pe internet, că, Doamne fereşte!, dacă apare muzica lor pe internet, nimeni nu-i mai cumpără. Dar, nici poze să nu punem, niciunde, nicicum! Bulshitt!, mi-am zis, în româneşte, dar, ce să fac, m-am abţinut şi eu, ca şi ceilalţi, cât am putut, aşa că i-am filmat doar un pic, mai de departe. Să nu se vadă şi să nu plângă, cum că îi vede lumea şi se satură de ei! Desigur, am făcut şi câteva fotografii, dar le ţin pentru mine, căci nu vreau să mă pun rău cu DeJohnette. Cine ştie când va avea nevoie de mine şi n-aş vrea să aibă vreo reţinere. Personal, sper şi cred că băieţii ăştia nu sunt celebri pentru că nu se lasă filmaţi! Oricum, le doresc succes la încasări. Am înţeles că pentru Gărâna au primit ceva zeci de mii de euro, ceea ce, probabil, le confimă şi valoarea. Muzica lor a fost OK, cât mă pricep eu la jazz, în sensul că venea, aşa, cu o încărăctură energetică ezoterică, ceva influenţe asiatice, linişte bine dozată, sonuri învăluitoare, catifelate.

La final, după băieţii nefilmaţi, nefotografiaţi, din America, au urcat pe scenă alţi norvegieni, cu un britanic şi un italian, mai puţin misterioşi, tot legendari, care s-au lăsat filmaţi şi pozaţi, plus de asta, au făcut un spectacol plin de energie şi culoare muzicală. Arild Andersen Quartet, cu Arild Andersen (Norvegia) la contrabas, Tommy Smith (UK), la saxofon, Paolo Vinaccia (Italia), la percuţie, şi Helge Lien (Norvegia), la pian. Energie, improvizaţie, schimbări de ritm şi teme, meditaţie, prospeţime, note de umor muzical. Cu această combinată norvego-britanico-italiană, festivalul de jazz de la Gărâna s-a încheiat, nu înainte ca Moşu-Florian Lungu să îşi ia adio de la Poiana cu lupi cu o serie de bancuri.