Articol

Fiecare om priveşte lumea prin prisma propriului interes, spune cinicul. Şi, chiar, mai cinic decât cinicul, filosoful Arthur Schopenhauer spune: „Oamenii îşi schimbă sentimentele şi comportarea la fel de repede cum îşi schimbă interesele”. E vorba, deci, de interese, dar şi de situaţia în care omul se găseşte. Şi de cele mai multe ori, se găseşte cu spatele la zid. Zidul din spate are şi avantaje, este alcătuit din suma cunoştinţelor, credinţelor şi prejudecăţilor acumulate, oferă o oarecare siguranţă, însă, în acelaşi timp, îl împiedică pe om să „vadă rotund”.

În legătură cu acest fapt, mă şi umflă râsul, am avut parte de o întâmplare pe care, acum, o văd amuzantă. E un exemplu despre limitele mele. Poate fi şi despre limitele oricărui individ. Aşadar, pe scurt, fusesem lider sindical în combinatul siderurgic reşiţean şi o adunare generală „m-a dat jos”. Unii spun că a fost un puci, că adunarea a fost manipulată şi pregătită să voteze pentru demitere. Eu nu zic (chiar) aşa. Chiar dacă unii au fost îndemnaţi să fie cotra mea, alţii nici nu ştiau ce votează, cu siguranţă, au fost şi siderurgişti care mă urau sincer, alţii numai mă antipatizau. E şi uşor să antipatizezi pe unul care are ceva putere, stă în birou şi semnează hârtii, apoi ţine discursuri mobilizatoare mulţimii. Pe atunci erau vreo 6000 de sindicalişti la combinat. Plus că mai aveam şi o maşină la dispoziţie. În sfârşit, am fost dat jos şi am revenit la locul de muncă, într-un atelier. Mi-am reîntâlnit foştii colegi, şi ei, oarecum, mulţumiţi că mi s-a mai tăiat din nas şi sunt umăr lângă umăr cu ei, să salvăm combinatul prin fapte, nu prin vorbe.

Şi, a doua zi, mergeam să facem reparaţii la nişte servomotoare hidraulice, la oţelărie. Erau servomotoare elveţiene, care funcţionau cu un ulei special. Uleiul nu mai fusese schimbat de la montarea lor, de peste 20 de ani, şi se îmbâcsise. Dar, în anul 1997, combinatul deja era lovit de criză şi nu se găseau de niciunele. Şeful de echipă, Tony bàcsi, a decis să schimbăm uleiul elveţian cu ulei de transformator. Aşa facem. Cine să ducă găleata cu ulei? Desigur, cel mai nou din echipă. Am luat, personal, găleata de toartă şi am pornit cu toţii spre oţelărie. Pe alee, ne-am întâlnit cu directorul combinatului, cu Victor Manolescu. Eu, cu găleata, el, impecabil, la costum. Până ieri-alaltăieri, discutam de la egal la egal, ba chiar aveam şi păreri ferme privind managementul. În cadrul noii situaţii era o diferenţă sensibilă faţă de zilele trecute. S-a oprit totuşi să vorbească cu mine. Care-i problema? Uite, dom’ director, problema e cu uleiul! Şi i-am făcut teoria uleiului. Manolescu privea absent. Cu siguranţă era preocupat de alte probleme, mai generale şi mai presante, cum ar fi debitele şi creditele.

Ne-am despărţit, lăsându-i mesajul să rezolve problema cu uleiul. Şi, de câte ori îmi aduc aminte de întâmplare îmi vine să râd. Asta este! Am înţeles că fiecare om priveşte lumea de la nivelul preocupărilor sale şi în funcţie de găleata pe care o duce.